Traducerile bune și cele mai puțin reușite
Spre deosebire de scrierile originale, realizate în limba nativă a autorului, traducerile nu beneficiază de contactul direct al acestuia cu cititorul. Faptul că este vorba despre un contact mediat se simte (cel mai adesea negativ) la nivelul percepției lectorului: dacă traducătorul este unul bun, textul va fi unul bine polișat și nu va prezenta incongruențe în momentul lecturării; dacă, din contră, traducătorul are probleme nu cu limba străină, ci cu limba română, textul tradus va întâmpina dificultăți în timpul actului de receptare.
Nu mi-am propus să fac aici o exegeză critică asupra actului traducerii unui text dintr-o limbă în alta și nici una despre dificultățile apărute în timpul acestui proces. Pur și simplu, am plecat de la premisa că pentru a avea o viziune cât mai apropiată de intențiile și de realizarea practică a scriitorului, atunci când citim un text (indiferent de faptul că aparține domeniului main-stream sau SF), trebuie neapărat să găsim cea mai bună versiune a lui în limba română. Am spus “versiune” și nu “traducere”, deoarece în viziunea mea traducerea este doar cea în care există doar o unică transpunere în limba de tradus. Atunci când s-au efectuat mai multe reiterări ale acestei traduceri, acestea diferind în diferite proporții unele de altele, ele reprezintă de fapt versiuni ale originalului.
Mari traducători există la nivelul fiecărei limbi care dispune de o cultură cu tradiție veche. Cultura noastră aparține de o tradiție mai veche de o jumătate de mileniu (scrisoarea lui Neacșu, din Cîmpulung, redactată la 1521, este considerată actul de naștere al literaturii române), așa încât existența unor traducători buni și foarte buni nu reprezintă o surpriză pentru nimeni. Am selectat aleatoriu câteva nume, la nivelul literaturii main-strem, din secolul XX: Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Ion Vinea, Leon Levițchi, Gheorghe Tomozei.
În privința literaturii SF, lucrurile se complică puțin. Traducerea unui text literar main-stream dintr-o limbă în alta presupune găsirea unei echivalențe literare pentru termeni care exprimă în plan lingvistic elemente ale realității înconjurătoare (cel mai adesea, din plan social). Literatura SF își creează propria realitate, care nu coincide în proporție de 100% cu cea din perioada în care creează scriitorul respectiv. Fie că acțiunea are loc într-un viitor îndepărtat (I. Asimov ne duce până dincolo de anul 100.000 al erei postmoderne, în romanul “Sfârșitul Eternității”, spre exemplu), fie într-un univers paralel, unde legile fizicii care îl guvernează sunt altele (ca în romanul ”Contact” de Carl Sagan), fie în îndepărtate lumi ale trecutului (vezi Poul Anderson, cu “Patrula timpului”), fie, în fine, pe alte planete cu civilizații și realități extrem de diferite de ale noastre (vezi David Brin, “Războiul elitelor”), este necesar ca translatorul să fie cel puțin la fel de creativ ca și scriitorul textului pe care-l are de tradus. Gândiți-vă numai la ce multitudine de termeni inventați, care descriu realități posibile, derivate din cea reală, înconjurătoare, trebuie să facă față. Gândiți-vă ce echivalente, de multe ori neexistente în limba română, trebuie să găsească pentru ei. Și veți înțelege de ce misiunea lor este una mult mai dificilă decât a unui coleg de-al său din mediul main-stream. Încă stau cuprins de admirație în fața echivalențelor literare găsite de traducătorul seriei “Pandora”, scrisă de Frank Herbert și Bill Ransom (“Incidentul Iisus”, “Efectul Lazăr”, “Factorul înălțare”). Există acolo o exobiologie uluitoare, căreia a trebuit să-i facă față atât cei doi prodigioși inventatori lingvistici, cât și traducătorul.
Avem traducători buni și foarte buni, în cadrul literaturii SF românești. Asta se poate datora, parțial, și faptului că o parte dintre ei sunt, simultan, și creatori în domeniu. Adică sunt obișnuiți cu acest fel de gândire și din interior. Voi da câteva nume aici, fiind sigur că-i voi nedreptăți pe cei pe care nu-i voi aminti: Mihai Dan Pavelescu (premiu pentru Cel mai bun traducător european, în 2019), Petru Iamandi, Ion Doru Brana (al cărui nume va rămâne strâns legat de al ciclului “Dune”), Valerian Stoicescu (traducătorul operei fraților Arkadi și Boris Strugațki), Ruxandra Toma, Vladimir Colin, Silviu și Antuza Genescu. Dintre ei, majoritatea sunt traducători care acoperă genul SF în ansamblul său. Alții sunt însă dedicați unui anumit autor sau unui ciclu de opere (vezi I. D. Brana și Valerian Stoicescu), unde excelează, realizând adevărate capodopere de limbă.
Revenind la noțiunile de traducere și de versiune, ar mai fi de adăugat câteva lucruri.
Pot exista versiuni ale textului realizate de același autor, la intervale diferite de timp. Dacă le publică pe toate, ele rămân la stadiul de versiune, iar dacă se hotărăște numai asupra uneia singure și o publică doar pe aceasta, ea devine traducere. Adică, într-un anume fel, unicat.
Dacă pe piață există simultan mai multe traduceri ale aceluiași text, realizate de traducători diferiți, ele sunt considerate versiuni.
În același timp, tot versiune se numește și o traducere mai liberă, care este făcută mai mult în spiritul decât în litera cărții (deși, în practică, ea poartă numele de traducere și adaptare). Există cărți care, în original, nu prezintă o formă literară adecvată, dar ideile exprimate acolo prezintă o valoare care le face traductibile. Iar traducătorul își asumă dificila sarcină de a face o adaptare care să aducă un plus de valoare literară textului. Acestă traducere-adaptare reprezintă și ea, la rândul ei, o versiune, atâta vreme cât pe piața de carte există și alte traduceri, indiferent de faptul că sunt sau nu adaptate (literaturizate).
Am creionat toate aceste precizări în intenția de a sublinia diferențele pe care le întâmpină în actul de creație un continuator al unei opere literare (care poate să fie indigenă sau o versiune tradusă a unui text scris într-o altă limbă).
Dacă la un text “neaoș” românesc, continuatorul se lovește de două elemente distincte, fiecare cu valoarea sa proprie – acțiunea, în sine, cu ritmul și cu numărul mai mare sau mai redus de întâmplări pe care le presupune, precum și de stilul specific scriitorului –, în textul tradus, ultimul element se diminuează considerabil. Și cum în viața cotidiană “le style c’est l’homme”, așa cum aprecia naturalistul Buffon, în literatură stilul autorului derivă din limbajul utilizat și din felul în care scriitorul își conturează acțiunile și personajele cu ajutorul lui. Din perspectiva acestuia, cititorul unei traduceri nu are decât un acces intermediat la operă, limbajul folosit de traducător filtrându-l pe cel al scriitorului.
Ca și continuator, nu mai ești legat în mod direct de limbaj, ci numai de acțiune și de o parte dintre personaje. Felul în care reconstruiești atmosfera din opera primară reprezintă apanajul tău de reCreator, în felul acesta munca devenind efectiv mai ușoară. Și, cumva, mai pasionantă…