Al doilea F din Fericire – de Robert Gion

o recenzie de Gabi Gabrinov

Comandasem deja volumul de proză scurtă al lui Robert Gion încă dinainte să aud de la prieteni recomandările despre el, tocmai pentru că mi s-a spus că s-ar încadra în genul horror, și cum această nișă e foarte puțin (sau foarte prost) exploatată în literatura română contemporană, am știut din prima clipă că trebuie să-l citesc. Literatura horror este, după cum demonstrează foarte bine romanele ei reprezentative, un spațiu fertil pentru fructificarea multor teme ignorate sau prea puțin abordate în literatura mainstream. Există două direcții pe care le cunoaște literatura horror: cea supranaturală, uneori cu motive gotic-romantice, în care întâlnim personaje, personificări și concepte menite să ne stârnească imaginația, dar și să ne facă pielea de găină, precum vampirii, vârcolacii, fantomele, castelele bântuite etc., și cea non-supranaturală, care exploatează cu succes nefirescul și neașteptatul condiției umane și care înglobează teme și motive dintre cele mai variate, puse în valoare de personaje umane și de acțiunile lor. Pentru că nu există niciun monstru pe lume mai odios decât omul, nu-i așa?

Ar trebui să încep prin a spune că literatura pe care o produce Robert Gion este mai degrabă un hibrid între cele două direcții, în cazul său, simpla folosire a termenului convențional „horror” fiind de-a dreptul restrictivă. Pornind aproape întotdeauna de la o bază psihologică și având avantajele unei bune cunoașteri a disfuncționalităților naturii umane, scriitorul Robert Gion reușește să creioneze opt povestiri de mărimi diferite, cu focalizări diferite, prin care nu doar că se imersează în cele mai adânci și întunecate cotloane ale minții umane, dar mai ales construiește o adevărată arhitectură a grotescului, a oribilului, într-un mod deopotrivă dezgustător și delicios.

Cu o scriitură care abundă de amănunte deloc întâmplătoare, ba chiar alese cu precizie, special pentru a trăda umbra unui indiciu asupra firului acțiunii, o frazare alambicată, pe alocuri destul de brutală în complexitatea ei, și o imaginație fără niciun fel de limită, Robert Gion reușește să împingă granițele genul către o nouă zonă de literatură horror pur românească.

Povestirea omonimă, Al doilea F din fericire, mi s-a părut într-adevăr bijuteria volumului, odată prin construcția personajelor de o complexitate remarcabilă și o veridicitate incontestabilă, iar apoi prin modul în care a reinterpretat mitul atât de popular și binecunoscut atât pe meleagurile, cât și în literatura noastră, cel al zburătorului. De data aceasta, mitul este dezasamblat și reconstruit după niște parametri proprii, accentul mutându-se dinspre iubire spre fericire, ceva care este indispensabil condiției omului contemporan. Numai că, așa cum este și firesc, această fericire are un preț și vine la pachet cu o decizie despre care avem senzația că protagonista poveștii a luat-o deja chiar dinainte să fie pe deplin conștientă de acest lucru. Modul în care se împletesc firele narative, în speță poveștile celor două personaje feminine — două caractere diferite, în aparență, două firi complementare —, lasă să transpară o fină analiză psihologică a mecanismului din spatele alegerii, care este și nu este aceeași pentru fiecare dintre ele. De aici se ridică întrebarea: cât de departe suntem dispuși să mergem pentru propria fericire? Însă am constatat cu surprindere că, de fapt, această întrebare nu oferă răspunsuri generalizate, valabile pentru toată lumea, ba chiar naște și mai multe întrebări. Astfel, scriitorul reușește să strecoare în scenele anticipative, pe lângă imaginile stilistice care provoacă fiori, o fină rețea de întrebări, impresii și constatări care împing dimensiunea psihologică până la granița cu filosofia.

O altă povestire care mi-a atras atenția, probabil tot din cauza izului filosofic, a fost Barul din buzunar, a cărei temă principală sunt morții. Desigur că, și de această dată, autorul extrapolează semnificațiile atribuite acestui concept într-un fel cu totul neașteptat, potențând caracterul valoric până dincolo de limite. În definitiv, ce știm despre morți? Cu ce se ocupă ei? Cum se vede lumea odată ce ai trecut pragul? Ei bine, Robert Gion face mult mai mult decât să răspundă la aceste întrebări. Viziunea lui ne împinge într-o zonă crepusculară a genului horror, unde, dincolo de groază, scârbă și teroare, la capătul tuturor atrocităților, nu se găsește nimic altceva decât iubirea față de semeni și iubirea față de morți.

Această iubire vine în antiteză cu mizantropia protagonistului din Un pas în plus, aflat în plină desfășurare a unei apocalipse a mersului. Ideea de apocalipsă ne trimite, probabil, cu gândul la haos, la distrugere, la cataclisme naturale, însă surpriza din această povestire este constituită tocmai de discursul introspectiv, de o candoare impresionantă, din care răzbat o resemnare rece și o neputință aproape înduioșătoare. Felul în care omenirea, reprezentată la nivel individual de protagonist, se raportează la această catastrofă inimaginabilă răstălmăcește tot ceea ce credeam până acum despre sfârșituri, pentru că ni se demonstrează că în orice tragedie există frumusețe și că lucrurile implacabile pot fi privite condescendent din unghiul potrivit (în cazul de față, de pe creanga unui copac).

O povestire care nu mi-a plăcut atât de mult, dar care merită menționată, o povestire nu foarte corectă din punct de vedere tehnic, dar care stârnește repulsie la fiecare rând, este Tricofobia, care mi-a lăsat impresia că autorul a ajuns în sfârșit în zona lui de confort, pentru că, pornind de la imaginea tulburătoare a unui cadavru cu pilozitate excesivă, înfăptuiește o degringoladă aparent fără sens a unor imagini care creionează o nouă dimensiune a dezagreabilului. Un exercițiu literar, fără îndoială, în cea mai primitivă formă, dar cu un impact vizual foarte puternic.

Dacă e un lucru pe care să i-l reproșez autorului cu privire la povestirile din acest volum, acela ar fi că nu are întotdeauna măsura finalului, pentru că, în anumite povestiri, deznodământul se prelungește puțin mai departe de orizontul lui organic.

În definitiv, volumul Al doilea F din fericire este, cu siguranță, o lucrare valoroasă pentru horror-ul românesc și mă bucură varietatea temelor și elementelor pe care autorul le combină și le exploatează într-o manieră care-i dovedește talentul literar. Deși e nevoie de un stomac tare și de o minte deschisă pentru a fi citit, în viziunea mea, acest lucru constituie încă un motiv pentru care să recomand volumul oricărui pasionat de teme întunecate și morbide, care caută o literatură incisivă și frapantă, personaje memorabile și întâmplări cu totul neobișnuite.