Cum să începi un text literar? Sunt convins că mulți dintre cei care scriu sau ar dori să înceapă o carieră literară și-au pus, în mod direct, această întrebare sau numai s-au gândit la ea. Cei născuți și crescuți în secolul trecut își mai aduc aminte de celebrele filme americane din perioada interbelică, în care ziariștii americani, cu țigara atârnată în colțul gurii, așezați în redacție în fața unei mașini de scris, încercau să realizeze introducerea unui articol. După câteva rânduri, scoteau foaia, o mototoleau și o aruncau pe podea. După o jumătate de oră, locul era împânzit de ghemotoace de hârtie, iar jurnaliștii se ridicau nervoși de la masă, fără să fi putut scrie materialul solicitat, pentru că… nu reușeau să treacă de afurisitul de început. Dacă ei, care erau profesioniști în domeniul cuvântului scris, întâmpinau astfel de probleme la scrierea unui text, ce se întâmplă cu amatorii care nu scriu în fiecare zi pentru a trăi de pe urma muncii lor intelectuale?
Revenim, deci, la întrebarea inițială: cum să începi un text literar? Există vreo rețetă care ar putea fi folosită cu succes de către oricine sau e doar liberă intuiție, respectiv, imitare a altor începuturi care au condus (și ele) la succesul respectivelor opere? Și, dacă da, unde o găsim și cum avem acces la ea?
Vorbind din perspectiva propriei experiențe, când m-am așezat la masa de lucru pentru a începe aventura intelectuală la continuarea (partea a II-a, cum îmi place să o numesc) romanului “O lume dispărută”, am avut două opțiuni, în privința începutului: una, dictată de factorul rațional, care mă îndemna să exploatez o imagine din romanul lui Conan Doyle, prelucrând-o și evidențiind anumite aspecte mai puțin conturate de scriitorul englez, în așa fel încât să rețin din prima atenția cititorilor fideli primului text; să conturez o imagine nouă, care să demonstreze intenția de a mă desprinde de aventura din textul inițial și de a crea o operă independentă. Indiferent asupra cărei variante m-aș fi oprit, mai rămânea, evident, problema personajelor, respectiv care dintre cele prezente în prima carte vor continua aventura și care nu (și, atașat acestei din urmă probleme, câte alte personaje noi își vor face apariția și care dintre ele le vor eclipsa pe cele provenind din textul lui Doyle).
Am preferat să las intuiția să preia cârma și să conducă barca. Respectiv să încep cu același personaj principal, adică ziaristul Eduard Malone, dar plasat într-o imagine nouă, cea a unei Londre cenușii, marcată de doi ani de război, cu o atmosferă specifică, pe care o vom reîntâlni, după numai două decenii, și în cea de-a doua conflagrație mondială.
Când am așternut pe “coala” albă a Word-ului primele rânduri, aveam deja formată în minte imaginea contextului general în care urma să se desfășoare acțiunea: voiam să îmi determin personajele, mai vechi și mai noi, să încerce să se întoarcă în “tărâmul dispărut”, pe fondul derulării unui război mondial aflat în plină desfășurare. Acest fundal îmi permitea, pe de o parte, să obțin o atmosferă tensionată, fără a depune un prea mare efort literar, iar pe de alta îmi deschidea noi perspective asupra viitorului (asta însemnând cel de-al doilea război mondial). Altfel spus, eram interesat să utilizez, parțial, personaje reale, pe care cititorii le-ar mai fi întâlnit deja în istoria primului și al celui de-al doilea război mondial. Iar acestea ar fi putut pune de pe acum bazele declanșării celeilalte conflagrații, care avea să îi urmeze după douăzeci de ani.
Pentru a mă familiariza cu atmosfera textului lui Doyle, am recitit aproape jumătate din volum, pe sărite. Am fost atent mai ales la personaje și la construcția lor. Mă întrebam la cine să renunț și pe cine să păstrez, pe lângă Malone și inevitabilul profesor Challenger. Glumind puțin, probabil că sistemul cel mai obiectiv de selecție este să dai cu banul. Altminteri, devine destul de greu să te hotărăști, deoarece te afli în ipostaza unui constructor pus să facă o casă nouă cu materiale de la o casă veche: până nu începi acțiunea, ca să vezi ce personaje vechi se potrivesc să mai ia parte la ea, nu știi exact ce să folosești.
Iar ca să pornești la drum cu acțiunea este necesar să-ți faci, gospodărește, un plan. Există scriitori foarte logici, care își realizează planul de scris cu o atenție extremă înainte de a se apuca de treabă. Plan desfășurat cu o minuție și o detaliere tipic chinezească, pe care încearcă să o respecte chinezește. Pe de altă parte, sunt și scriitori care nu simt nevoia să construiască înainte în minte (și evident să transpună pe hârtie ulterior) nimic, ci doar fac o prospectare absolut generală a materialului, se așează direct la masa de scris și se apucă de treabă. Scriitori pentru care imaginea pe care am evocat-o la început, cu ziariștii în fața mașinii de scris și cu podeaua plină de cocoloașe de hârtie, nu înseamnă nimic, deoarece inspirația li se așează pe umăr și le dictează pur și simplu ce să scrie. Iar ei se apucă de treabă.
Recunosc, eu sunt unul dintre acești creatori. Am încercat de câteva ori, de-a lungul vieții, să ajung și un scriitor “minuțios”, dar ceva nu se lega. Am reușit să configurez planuri de scriere foarte fluente, cu încrengături interesante și personaje conturate foarte clar, dar care nu mi-au folosit practic la mai nimic. De câte ori m-am străduit să lucrez un text literar în etape creative, m-am lovit de intenția forului meu interior, care voia neapărat să “o ia pe arătură” și să se manifeste așa cum dorea el, independent de factorul rațional, care încerca să-i pună căpăstru. Așa că, după câteva deraieri de la original, am hotărât că modul acesta de concepere al unei opere literare nu este pentru mine. Și m-am întors la ceea ce cunoșteam cel mai bine.
Evident că nici cel mai complex și mai intuitiv creator nu se așează direct la masa de scris, ca să înceapă procesul de creație, fără o minimă informație anterioară asupra a ceea ce vrea să creeze. Cu atât mai mult cu cât Science Fiction-ul are încorporat un segment substanțial de știință, de care, ca scriitor, este necesar să ai cunoștință. Mai mult, întrucât trebuie să adopți un anumit stil literar, mai înainte de a te apuca de scrierea prorpiu-zisă, este bine să recitești fragmente din opere literare, care s-ar putea apropia ca stil de subiectul pe care ți l-ai propus, pentru a-l putea aborda cu eficiență. Altfel spus, este nevoie să te informezi inițial asupra a mai multor elemente care fac parte indirect din universul de creație, în care te pregătești să intri.
Iar documentarea de acest tip nu se încheie până la sfârșitul actului de creație, deoarece permanent vei avea nevoie de reiterarea informației privitoare la personaje. Este de reținut faptul că acestea din urmă nu îți aparțin decât parțial, adică numai acelea pe care ai hotărât tu să le introduci în text. Dar nici măcar ele nu depind în totalitate de intențiile tale, cât mai ales de interacțiunea cu personajele pe care le “împrumuți” de la textul literar pe care vrei să-l continui. În funcție de această relaționare se modelează anumite părți ale felului lor de a fi.
Aș putea să exemplific, pentru a fi mai aplicat, cu personajul Emilie Vauton, care în romanul meu este nepoata profesorului Challenger. În mod oficial, vicontesa lucrează în Serviciul Secret Britanic și abordează, ca la teatru, un anumit tip de personalitate. Care se modifică în funcție de interesul pe care-l prezintă pentru colegul de expediție Ted Malone. Personalitatea acestuia, moștenită din romanul lui Doyle, se schimbă și ea, în mod vizibil, în funcție de relația pe care o are cu Emilie (evident că, până ce nu veți lectura cele două romane, nu veți reuși să identificați corect portretele în mișcare ale celor două personaje). Ceea ce vreau să subliniez este faptul că personajele “vechi” și cele “noi” sunt, în general, interconectate suficient de mult pentru a se modela unele pe celelalte și că nu poți prelua un personaj, oricât de bine construit, fără a fi nevoit să-i modifici anumite aspecte ale personalității. În plus, noile ipostaze ale acțiunii pe care le imaginezi tu, ca și creator, vor fi, evident, destul de diferite de cele conturate în romanul inițial. Iar la provocarea generată de acestea, personajele preluate vor acționa în modalități noi, care vor scoate la lumină trăsături neașteptate de personalitate, diferite de cele pe care cititorul le cunoștea din prima carte…