Ilustrație de Marius Ghergu
Încă din copilărie mi-au plăcut narațiunile care-și plasau acțiunile în medii izolate. Țin minte cât de fascinat am fost de “Robinson Crusoe” și de insula sa. Dar și de “O falie în timp” a lui Mircea Opriță, pe care am avut șansa s-o citesc în CPȘF-ul aflat pe atunci în ultimele clipe ale vieții sale longevive. Falia aceea cronologică era tot un fel de insulă, un spațiu separat de restul lumii, în care spiritul meu se simțea probabil mai protejat decât în lumea reală de zi cu zi.
Și fascinația a trecut, cu de la sine putere, în adolescență, în tinerețe și mai apoi în maturitate.
Cu “Tărâmul uitat de timp” al lui E.R. Burroughs m-am întâlnit la vârsta de 16 ani și a avut un atât de mare efect asupra mea, încât îmi amintesc că zile întregi am încercat să dau de insula despre care vorbea, pe o hartă veche a lumii, pe care o țineam făcută sul în dormitorul meu, deoarece era prea mare și nu încăpea pe perete. Romanul avea toate ingredientele menite să-mi pună în mișcare imaginația: războiul mondial, submarinul, insula izolată, înconjurată de faleze inexpugnabile, și în fine, bomboana de pe tort, populația de sauropode din Cretacic, care supraviețuise în acest adăpost natural. De-a lungul anilor, interesul pentru această lucrare nu mi-a scăzut cu nimic: am recitit-o de mai multe ori și am văzut două filme scenarizate după ea.
Apoi am descoperit “Insula cu elice” a lui Jules Verne, care a exercitat o altfel de atracție asupra mea – aceea a omului-Dumnezeu, capabil să-și construiască singur universul izolat, în care să-și ducă existența la adăpost de intrușii indizerabili în acel spațiu privat. Dar insula verniană nu adăpostea lumi dispărute, deci din mozaicul atracției universale lipsea un element important. Am revenit asupra ei în urmă cu zece ani și astfel mi-a devenit mult mai clar de ce nu aveam s-o mai fac ulterior.
Cu “Jurassic Park” intram într-o nouă etapă. Michael Crichton nu descoperea o insulă cu sauropode, ci inventa una. Insula Norilor fusese aleasă de către oamenii de știință pentru experimentele lor genetice secrete, din cauza izolării sale. Aici, noii dumnezei ai Lumii Noi, geneticienii, au reușit să aducă la viață animalele gigantice demult dispărute, dar evident că ucenicii vrăjitori au făcut greșeli, permițându-le să poată părăsi locația considerată închisoarea perfectă și să invadeze întregul pământ. În acest caz, m-a atras mai mult aventura trăită de personaje decât misterul lumii în care ajunseseră aproape fără voia lor. Pentru că lumea aceea era artificială și instabilă, lipsită de aura de mister care înconjoară o lume stabilizată de milioane de ani de evoluție lentă. O lume plină de dinamism, de energie gata de risipit, de orori greu de imaginat și de spaime ancestrale, gata să năvălească peste pojghița subțire de rațional care o separă de restul planetei. Suntem pe o insulă, adevărat, dar aceasta nu mai constituie un motiv de atracție, de dorință de a te stabili acolo. E un mic iad, în realitate, iar reacția unanimă este aceea de a încerca să scapi de acolo, nu să o folosești ca pe un loc de refugiu. Lipsește tocmai parfumul de “lume dispărută”, parfumul caselor vechi, care atrag tocmai prin amintirile false pe care i le induc privitorului. Există și aici filme, și chiar continuări ale lor, dar nici ele nu reușesc să impună acea atmosferă despre care am amintit în cazul volumului lui Burroughs. Sunt simple pelicule de aventuri, a căror acțiune pune accentul pe ritm și nu pe factorul de mister.
Lumi străvechi există pretutindeni, continuă să afirme scriitorii imaginatori, numai că nu știm noi unde să le căutăm. Cele mai cunoscute au fost cele de pe insulele pierdute în ocean. Altele, cele ascunse în burta pământului, sub picioarele noastre, la urma-urmelor, tot un fel de loc magic, izolat de milioane de ani de lumina soarelui și de contactele cu ceilalți. Vă mai amintiți de “O călătorie spre centrul pământului”, celălalt roman magnific al lui Jules Verne? Ei bine, presupunerea de la care pornea imaginatorul francez era aceea a unei caverne în înteriorul pământului, care adăpostea o mare interioară, plină de viețuitoare din Cretacic, un tărâm dominat de ciuperci uriașe, bântuite de dinosauri îmblânziți de oameni de talie mare. Atmosfera reconstituită părea decupată dintr-un manual de istorie străveche. Și nu pot să nu spun că, în adolescență, nu am visat adesea să o iau pe urmele lui Arne Saknussem și să fac o călătorie inițiatică ancestrală.
În fine, tot un francez, Francis Carsac, publica în 1972 un microroman interesant, “Zeul pe care-l aduce vântul”, în care asistăm la un fenomen invers: lumea dispărută profită de incidența periodică a două falii temporale pentru a descoperi lumea noastră și a-și lua de aici ofrandele umane, oferite de băștinașii temători, care doreau îndepărtarea zeului mânios. În fapt, un pterodactil uriaș, care-și făcuse un obicei din a vâna fără efort în felul acesta.
În “Ceața din 26 octombrie”, scrisă de franceezul Maurice Renard, fenomenul este asemănător, dar se petrece în sens invers: prin fereastra temporală pământeni din secolul al XIX-lea sunt duși de vântul trecutului într-un trecut preistoric dominat de sauropode. Iar exemplele ar putea continua, deoarece saurienii au exercitat dintotdeauna o anumită fascinație asupra oamenilor.
Unii savanți, interesați de fenomen, chiar au făcut presupunerea că s-ar putea ca acest lucru să se datoreze unei coexistențe a celor două specii, pentru o anumită secvență de timp. Cert este faptul că extincția speciei dinozaurilor nu a fost, totuși, una în masă, așa cum s-a vehiculat. Au existat, probabil, turme întregi care au supraviețuit nimicitorului impact din urmă cu 61 de milioane de ani și care au continuat existența speciei de-a lungul altor milioane de ani. Și nu pare chiar imposibil ca în apusul acestei specii să se fi născut specia umană. Poate că în felul acesta s-ar putea explica elementele de mitologie și de folclor în care întâlnim balauri și zmei, ființe care seamănă destul de bine cu anumite rase de sauropode. Mai mult, constatăm că societăți actuale asiatice au încă drept simbol principal al spiritului lor dragonul. Cea mai bună dovadă că în memoria colectivă există o amprentă imagistică peste care nu se poate trece.
Lumile dispărute pot fi și strict umane. Să ne reamintim de Atlantida și de continentul Mo. De lumea amazoanelor și de aceea a uriașilor. Ele au fost subiectul multor cărți literare, dar mai ales al multor filme artistice. Niciuna/niciunul însă nu a avut pregnanța și importanța lumii dispărute a saurienilor. Atracția către acest subiect creează și în zilele noastre dependență…