o recenzie de Alexandru Lamba
Un proiect foarte ambițios în literatura SF românească este și romanul de debut al lui Boris Velimirovici „Colivia sufletelor”. Țintind spre valențele unui roman SF de mare anvergură, cartea trece prin registrele mai multor teme SF, pentru a crea un univers complex, în care expansiunea cosmică a rasei umane să poată fi cuprinsă.
Deși începutul îți lasă impresia că vei citi un SF cu trimiteri la mitologia creștină, el oferind o reinterpretare a genezei, propunând personaje ca Adam și Eva într-o lume exotică, ceea ce urmează este o poveste Space Opera clasică, în care un pasager este luat într-o misiune de cercetare pe o navă spațială cu un echipaj foarte pestriț și condus în călătoria vieții lui. Însă nici acesta nu e filmul cărții. După ce protagoniștii iau contact cu anumite entități de cristal, butaforia este schimbată din nou cu cea a unui SF militar. Care lasă, la rândul lui, locul unuia politic, iar în final, după ce atacă un pic și tema mai multor entități împărtășind același trup, ajunge și la călătoria în timp și la paradoxurile temporale.
Ca structură, romanul este echilibrat, împărțit în patru părți plus un prolog, fiecare introducând câte un element nou în mixaj.
Prologul
Cum spuneam, prologul vine cu referințele la geneză. Găsim aici o societate de tip sectar, în care Adam este un soi de mare preot, există un Locaș Sfânt al Șarpelui, ba chiar și un copac primordial din ale cărui fructe este interzis prin lege a se gusta.
„Marele grădinar păru descumpănit pentru o clipă, dar își reveni numaidecât și făcu semn din mână soldaților din escortă. Păzitorii reacționară instantaneu, năpustindu-se asupra intrusului. Chiar înainte de a călca pe prima treaptă a piramidei, o magie necunoscută dădu cu ei de pământ.”
Însă lucrurile sunt ceva mai complicate, societatea acelor locuri și vremuri fiind divizată pe o mulțime de caste, existând animale ciudate, iar peste toate suprapunându-se vizita unor ființe dinafara lumii respective.
Partea I
Aici cadrul de desfășurare se schimbă total, se introduce atmosfera apăsătoare a unui bar obscur dintr-o colonie minieră, apoi cea a unei nave spațiale care abia se mai ține în zbor, cu echipajul ei ciudat cu tot. Cadre care vor reapărea, la răstimpuri, prin carte.
„Jo realiză, imediat ce urcă la bord, de unde vine numele navei. În afara faptului că era într-o stare jalnică, ceea ce o determină să se întrebe dacă, într-adevăr, Conserva poate rezista la o astfel de călătorie, interiorul puțea de-i venea să-și verse mațele.”
Aici, în aventurile cosmice ale acestei nave, cu un echipajul său destul de pitoresc, exista un potențial destul de mare de exploatat. Însă aventurile spațiale se rezumă la un singur drum, apoi registrul este schimbat din nou, de data aceasta spre militărie, iar echipajul navei este pus pe pauză înainte ca personajele să poată fi fructificate. Plus că apar entitățile inamice.
Partea a II-a
Război între două formațiuni statale umane, spionaj, sabotaje. În această parte lucrurile se diversifică și mai mult, apărând politica. Și inamici încep să capete un prim crâmpei de explicație.
„Tensiunea dintre Krottan și Federația Planetelor Umane a dus la mișcări mari de trupe de-a lungul sectoarelor de frontieră. Totuși, în pofida declarațiilor beligerante lansate din ambele părți, părea că nimeni nu era pregătit să își asume responsabilitatea declanșării unui conflict de o asemenea anvergură.”
Este expus, de fapt, un dublu conflict. Pe de o parte este cel inter-uman, dar pe de altă parte noua amenințare își face apariția și crește foarte rapid.
Partea a III-a
Următoarea parte nu aduce o nouă schimbare de decor, ci doar câteva elemente tehnologice care urmează să fie folosite ca arme. Avem totuși un nou status quo, omenirea reașezându-se pe alte poziții. Iar personajele capătă noi roluri, unele dovedindu-se importante în economia războiului galactic. Și intervine ceva mai multă politică, de data aceasta combinată cu un pic de dramatism. Aici e locul în care mai multe ațe se înnoadă.
„Succesul misiunii ambasadorului Simha depindea acum de o un singur lucru, sprijinul Lanei. Aceasta era însă partea cea mai grea; ca să-l obțină, trebuia să găsească o cale să o întâlnească între patru ochi. Puterile oferite de mim-cristal erau limitate la persoanele aflate pe o rază de câțiva pași în jur, ca în cazul lui Tixit.”
În această parte am simțit chiar că personajele încearcă o ușoară ieșire din mono dimensional. Însă a fst una timidă, ele rămânând doar vehicule ale scopului lor funcțional în poveste.
Partea a IV-a
Peste toate celelalte, în aceste ultime capitole Boris Velimirovici atacă și călătoria în timp, însă o face după niște reguli destul de ciudate, astfel încât de mai multe ori câte un personaj i le explică altuia pentru a pricepe cititorul.
„Cercetătorii federali de pe Lettusia au dezvoltat un dispozitiv numit cronostop, capabil să creeze o bulă atemporală în jurul purtătorului. Singurul cusur al acestuia este că accelerează degradarea structurii genetice a utilizatorului.”
Implicațiile devin uneori destul de greu de urmărit în acest ultim fragment, chiar obositoare, iar finalul, livrat printr-o poveste a unui personaj, nu prea rezolvă nimic din conflict.
Concluzie
Per ansamblu, cartea punctează pozitiv la capitolul idei, însă este un proiect mult prea ambițios, materializat în mult prea puțin spațiu. Pur și simplu nu este suficientă construcție pentru genul de roman care se dorește a fi „Colivia sufletelor”. Dacă s-ar fi rezumat la un Space Opera cu echipajul din „Conserva”, drum pe care părea la un moment dat că o apucă, dimensiunile cărții ar fi fost ideale atât pentru o acțiune suficient de ofertantă, cât și pentru a dezvolta niște personaje rezonabile.
Așa, deși unele personaje care sunt abandonate prematur reapar mai spre finalul poveștii, din păcate în aceleași circumstanțe în care le-am mai văzut deja, cam toate lasă impresia de neterminat, de rol strict funcțional îndeplinit. Și e păcat, pentru că în Conserva chiar exista potențial pentru a dezvolta niște relații interesante.
Romanul și-a propus, efectiv, prea mult pentru dimensiunile sale și din această cauză construcția în sine pare nefinisată. Avem Space Opera, avem război în spațiu, între oameni, avem război cu ființe supranaturale, avem politică și spionaj, avem multiple lovituri de stat, avem tușe religioase, avem călătorie în timp… toate în două sute și cincizeci de pagini. Și, din păcate, nici stilul narativ nu ajută foarte mult. Nu este unul supărător, însă se rezumă și el la un minim funcțional.
Abundența de idei compensează construcția fugară, întrucâtva, iar regăsirea unor personaje aparent uitate ajută și ea la impresia unei lecturi consistente. Una peste alta, cartea oferă destul în schimbul timpului cititorului, structural funcționează, însă dă impresia unei construcții făcută doar cu blocuri identice de piatră cubică.
Și nu pot să închei fără a menționa ilustrațiile interioare ale lui Sorin Sorășan, artistul grafic care a realizat și coperta. Ele sunt de modă veche, dar punctează potrivit momente cheie din desfășurarea ostilităților. Și introducnd câte o imagine de gardă pentru fiecare parte, estetica produsului final a avut numai de câștigat.