de Constantin D. Pavel
Oh, Doamne! Ce forță tainică se ascunde în ochii unui copil care vrea să pășească în lumea cunoașterii! Câtă curiozitate, câtă sete de sens, câtă energie mocnită care așteaptă doar un semn, o deschidere, o poartă spre Adevăr! Aceasta este Vârsta Cunoașterii. Vârsta la care un copil, încă nealterat de grijile mărunte ale vieții, de rușini sociale sau de plafonări datorate sistemului social, este aidoma unei oglinzi limpezi care vrea să reflecte tot cerul. Nu doar să afle ce este lumea, ci să înțeleagă DE CE este. De ce plouă? De ce mor oamenii? De ce zboară avioanele? De ce citesc unii oameni? De ce alții nu citesc?
Această vârstă nu are loc fix pe buletin. Nu este legată doar de copilărie, deși acolo îmbobocește cel mai firesc. E o vârstă a sufletului, o etapă de combustie interioară, când spiritul e flămând după sens, iar mintea însetată de orizonturi noi. O vârstă care revine periodic, dacă omul învață s-o recunoască, s-o cheme, s-o cultive. Dar câți se mai întrâlnesc cu ea, odată ce ies pe poarta școlii? Câți rămân copii ai Cunoașterii toată viața, în loc să devină doar simpli bureţi de informaţie?
Cărțile sunt treceri sacre spre lumi miraculoase. Fiecare carte este o poartă magică, un tunel prin care mintea poate pătrunde într-un univers nou, o realitate diferită, o interpretare neașteptată. Când un copil deschide o carte, nu deschide doar o copertă, ci deschide o fereastră spre ceea ce el ar putea deveni. Dar cartea singură nu poate face minuni. Ea trebuie să fie acompaniată de un gest, de o prezență umană care să o dăruiască. Aici începem să vorbim despre rolul esențial al părinților și al bunicilor. Ei sunt cei care pot transforma casa într-o bibliotecă vie. Ei sunt cei care pot aprinde acea scânteie cândva uitată: uimirea puiului de om în faţa actului de a putea învăța.
Bibliotecile, fie ele mari sau mici, sunt sanctuare ale vârstei cunoașterii. Nu doar rafturi cu hârtie. Sunt catacombe vii în care fiecare titlu e o candelă. Cine a petrecut timp într-o bibliotecă știe că acolo domnește o liniște sfântă. Nu liniștea aceea a golului, ci una a prezenței. Prezența tuturor autorilor care au scris, a tuturor cititorilor care vor veni, a tuturor ideilor care așteaptă să fie trezite. Un copil dus des într-o bibliotecă va învăța să prețuiască nu doar lectura, ci şi tăcerea profundă în care ideile prind contur. Acolo el învață respectul față de idei, față de munca altora, față de tot ce e nespus încă, dar gata să fie rostit.
Lectura constantă este forma de gimnastică a minții, de antrenare a puterii gândului, de disciplină a atenției. Trăim într-o epocă a fragmentării, a saltului de la un lucru la altul, a deficitului de concentrare. Cititul este antidotul la această otravă. E actul tăcut prin care omul se reunește cu sine, cu ideea, cu sensul. Iar un copil care e învățat să citească nu doar silabe, nu doar cuvinte, ci şi idei, emoţii şi sentimente, devine un om care va ști să facă trecerea de la superficial la adânc, de la zgomot la esență, de la consum la creație.
Dar pentru ca acest miracol să se întâmple, mediul în care copilul trăiește trebuie să fie hrănitor. Așa cum o plantă nu înflorește în pământ steril, nici curiozitatea nu prinde rădăcini în case reci, dominate de televizor, de telefoane și de nepăsare. O bibliotecă în casă, oricât de mică, cu rafturi colorate, cu titluri atent alese, este un semn că acolo cineva a visat un viitor împlinit pentru copilul său. Un semn că părinții n-au uitat ce înseamnă să deschizi o carte și să te pierzi în ea ca într-o pădure nesfârșită. Cărțile așezate la îndemână, cu semne de carte colorate, cu dedicații scrise de mână — toate acestea sunt mângâieri pentru o minte în formare.
Lectura nu se predică, lectura se respiră. Un copil nu va citi doar pentru că i se spune, ci pentru că vede. Vede cum mama deschide o carte seara, cum tata frunzărește un atlas, cum bunica răsfoiește un roman vechi. Exemplul personal este solul fertil în care dorința de a citi prinde viață. Dacă părintele stă pe telefon toată ziua, iar copilul e certat că nu citește, apare în sufletul micuţului un conflict tăcut, dar distructiv. Mesajul real e că cititul e o obligație, nu o bucurie. Dar dacă părintele citește cu plăcere, cu voce tare, cu intonație, copilul va fi captivat. Va cere mai mult. Va cere din nou. Va cere continuu. Căci de cunoaştere nu te saturi niciodată, odată ce i-ai prins gustul divin.
De aceea, părintele este, înainte de toate, grădinarul cunoașterii. Nu trebuie să știe totul, ci să vrea să descopere împreună cu copilul său. Nu trebuie să dea lecții, ci să pună întrebări. „Cum crezi că se termină povestea asta?” „Ce ai învățat azi și nu știai ieri?” Acestea sunt întrebări care nu caută răspunsuri corecte, ci hrănesc flacăra gândirii. Ele arată copilului că a ști e o aventură, nu o corvoadă.
Școala, în acest tablou, ar trebui să fie templul marii inițieri. Locul unde copilul, deja luminat acasă de cărți și întrebări, își găsește ghidul – profesorul. Dar, din păcate, prea des școala se transformă într-o fabrică de informație, într-un spațiu al conformismului și al fricii. Evaluările înăbușă explorarea, notele devin arme, iar curiozitatea se ofilește. Un profesor inspirat, care citește cu voce tare, care recomandă cărți, care povestește cu pasiune despre idei, poate schimba însă totul. Poate fi scânteia care aprinde un foc ce nu se va mai stinge niciodată.
Modelele contează enorm. Când un copil aude de oameni care au schimbat lumea pentru că au citit, se aprinde în el o dorință. Când învață că cei mai puternici lideri, cei mai inovatori oameni, cei mai curajoși visători au fost cititori pasionați, înțelege că cititul nu e pentru tocilari, ci pentru eroi. Ar trebui să vorbim copiilor mai mult despre cei care au clădit imperii ale minții pornind de la o carte citită într-o bibliotecă uitată. Să le spunem despre Einstein și bibliotecile de la München. Despre fetița care a citit pe ascuns. Despre Mandela și cărțile lui din închisoare. Despre Eminescu în Cernăuți. Despre Brâncuși în atelierul tăcerii.
Tehnologia este o sabie cu două tăișuri. Da, poate fi punte. Există cărți digitale, biblioteci online, platforme interactive care pot stimula dorința de a ști. Dar este și capcană. Prea mulți copii sunt prinși în bucle de distragere continuă. Clipuri scurte, glume rapide, meme-uri de tot felul. Toate acestea le macină capacitatea de a urmări un fir logic, de a se cufunda într-o idee. Nu e totuși nevoie să le interzicem ecranele. Ci să le echilibrăm cu povești. Să le spunem: „După ce citim povestea asta, ne uităm la filmul inspirat din ea.” Sau: „Hai să comparăm ce spune cartea cu ce ai găsit online.” Astfel, cartea devine busolă. Tehnologia, hartă. Iar copilul, un curajos explorator.
Miracolul unei minți stimulate constant este că ea nu mai poate fi oprită. Devine elastică, curioasă, vie. Un copil care citește devine un adult care gândește. Un om care întreabă, care nu se mulțumește cu aparențe. Un cetățean greu de manipulat. Un prieten bun. Un lider în formare. O conștiință în creștere. Iar lumea are nevoie de astfel de oameni. Mai mult ca oricând.
Oh, ce lume am avea dacă fiecare copil ar avea o carte preferată! Dacă fiecare familie ar avea an de an un raft întreg de cărți citite și iubite! Dacă fiecare școală ar avea o bibliotecă vie, primitoare, caldă! Dacă fiecare profesor ar avea pe birou nu doar catalogul, ci și o carte din care să citească elevilor la final de oră. Dacă fiecare primar ar investi într-o bibliotecă locală, ca într-un centru de vitalitate comunitară. Dacă lectura ar fi din nou sărbătoare, nu pedeapsă!
Cunoașterea nu este un lux. E o nevoie. E pâine pentru minte. E apă pentru suflet. E aer pentru libertate. Iar vârsta cunoașterii nu trebuie să apună niciodată. Poate fi trezită iar și iar. Printr-o carte. Printr-o întrebare. Printr-un exemplu viu.
Și totul începe de acasă. În liniștea unei seri în care mama închide televizorul și spune: „Hai să citim ceva împreună.” În mirarea cu care un copil întreabă: „Ce carte citeai tu când erai mică?” În gestul bunicului care scoate o carte veche, o scutură de praf și rostește: „Asta mi-a schimbat mie viața!”
Din aceste momente mici se naște o lume mare. O lume în care mintea nu doarme, ci visează. O lume în care copilul nu doar trăiește, ci înțelege. O lume în care cărțile nu sunt mobilă, ci hrană. O lume în care fiecare dintre noi, la orice vârstă, poate rosti: „Vreau să știu! Pot să învăț! Mă bucur că exist!”