Ilustrație de Marius Ghergu
Ca să fiu liminar de sincer (vorba personajului George Demetru Ladima, din romanul „Patul lui Procust”, scris de Camil Petrescu), cred că mi-am dorit să realizez continuări ale anumitor opere literare încă de când am învățat să citesc. Evident că la vârsta aceea necoaptă nu mă manifestasem în niciun fel în domeniul scrisului (asta dacă nu punem la socoteală versurile în manieră populară, cu care orice român născut poet cred că se poate lăuda încă din copilărie). Preferam să visez cu ochii deschiși la ele, devenind în felul acesta regizorul propriilor vise.
Prima tentativă am avut-o prin clasa a VI-a când, fascinat de „Basmele” lui Hauff, mi-am propus să scriu o continuare la „Hanul din Spessart”. Apoi, doi ani mai târziu, uluit de frumusețea ciclului romanesc „Cireșarii” al lui Constantin Chiriță, am scris un caiet de 100 de pagini dictando, folosindu-mă cu nerușinare de personajele sale într-o tentativă de roman pe care am numit-o „Cutezătorii” și pe care, în neștiința mea într-ale administrării producțiilor literare, l-am trimis prin poștă direct la tipografia „Casa Scânteii”, în București. Bănuiesc că vreun redactor de acolo s-a amuzat copios citind elucubrațiile acelea.
Prima continuare adevărată am realizat-o în 1992, când, atras de minunata atmosferă din nuvela „Septembrie avea treizeci de zile”, a scriitorului american Robert Franklin Young, am scris un text cam de aceeași dimensiune, care ducea mai departe povestea de dragoste dintre funcționarul Danby și frumoasa învățătoare androidă. Fiind o primă experiență de acest fel, m-aș fi așteptat să am unele dificultăți de construcție, întrucât nici personajele și nici acțiunea nu erau imaginate de mine. Nu a fost așa. Deși am lucrat aproape exclusiv în mod intuitiv, am reușit să nimeresc destul de bine atmosfera și ritmul lucrării lui Young. Nuveleta a apărut în paginile revistei săptămânale „Jurnalul SF” și, mai târziu, într-o antologie SF publicată la Craiova și intitulată „Alte țărmuri”. M-am declarat foarte mulțumit de realizare și am considerat că povestea continuărilor literare s-a încheiat. Fusese mai mult un fel de încercare a puterilor mele narative, asemănătoare până la un punct cu trecerea pe care ar face-o un atlet la fotbal, pentru a vedea dacă poate să activeze la parametri optimi și în alt tip de sport.
Se pare însă că destinul literar care pândește asupra capetelor înfierbântate ale creatorilor hotărâse altceva. Am revenit la continuări în 2008, dintr-o simplă întâmplare (sau cel puțin așa am considerat-o în momentele acelea). Aflasem de la un fost elev (actual bun prieten), Gabriel Grosu, că tatăl său participase la un concurs de basme, intitulat „Poveștile de la Bojdeucă”, care avea loc (se putea în altă parte?) tocmai la Iași. Iașul minunat al lui Creangă, al lui Eminescu și al celorlalți prieteni și camarazi literari de la Junimea. Cum în perioada respectivă scriam de zor la propria serie de basme („Golia”), am vrut să aflu mai multe, cu dorința secretă de a vedea ce efect ar putea să aibă propriile povești asupra unor cititori reali și interesați de acest capitol mai special al literaturii. Așa că am căutat informații pe Internet și m-am hotărât să ies din spațiul de confort al basmelor mele, care aveau tematică aparte, și să „încerc” un juriu moldovean cu un text moldovenesc. În opinia mea de atunci, nimic nu ar fi dat mai bine pentru un cititor de basme de pe meleagurile lui Nică al lui Ștefan Apetrei Ciubotariu decât un basm postcrengian.
Așa că m-am hotărât să caut un text de-al lui bădia, care să nu aibă un final complet închis și care ar putea să admită o continuare. Observați că, de data asta, a existat o grilă de selecție: textele cu final deschis. Am recitit toate poveștile hâtrului de la Humulești și am decis că „Povestea lui Ivan Turbincă” s-ar potrivi destul de bine intențiilor mele.
Al doilea pas a fost acela de a aborda stilul crengian. După încă o lectură, în care atenția s-a centrat asupra limbajului și a modului de construcție narativă, m-am hotărât să-mi creez un „vocabular crengian”, care să conțină cuvinte și expresii folosite frecvent. Separat, o listă cu toate personajele și cu minimul de descriere fizică al fiecăruia.
Rezultatul a fost „Alte aventuri ale lui Ivan Turbincă”, povestire care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor filiala Iași, pe anul respectiv, și a apărut în volumul colectiv „Poveștile de la bojdeucă”. În acel moment am fost sigur: îl ghicisem pe bădia. Știam să scriu ca el și chiar o făcusem. Textul meu primise aprecierea maximă. În următorii doi ani, am participat cu alte trei povestiri (una semnată cu pseudonim) și am luat un premiu întâi, un premiu doi și o mențiune. Care va să zică, Creangă redivivus.
Și am renunțat din nou la continuări. Îmi demonstrasem că puteam și asta îmi fusese de ajuns. Au trecut câțiva ani și nici nu mă mai gândeam la Creangă și la Young. În 2017, noul meu editor, domnul Constantin (Cătălin) Pavel, mi-a propus să publice un volum cu textele postcrengiene. Evident că propunerea m-a interesat, deoarece nu crezusem niciodată că ele vor depăși faza unei publicări în revistă sau (cum fusese cazul) într-o antologie. Am mai scris încă unul și așa a apărut „Și-nc-odată ca niciodată”, o culegere din care cititorul interesat de fantasticul și umorul marelui povestitor moldovean poate să se delecteze cu continuări ale aventurilor eroilor îndrăgiți. Probabil că efortul cel mai mare l-am făcut mai târziu, în rescrierea aventurilor lui Harap-Alb, într-o notă care apropie textul de fantasicul modern și care îl scoate pe Spân din zona personajelor schematice (vezi ”Lumile lui Harap Alb”). Pusă în același volum, nuveleta „Malca și balaurul” urmărește aceeași aventură, petrecută la douăzeci de ani după consumarea primeia, aducând o nouă lumină asupra lui Moș Nichifor Coțcariul. Am ținut în mod deosebit să reînvii acest personaj, absolut original în literatura română. Și vreau să sper că am reușit.
Apoi… apoi a început, cu adevărat, seria de continuări. Considerând că stilul narativ al lui Creangă era cel mai dificil de imitat și că, dacă reușisem deja performanța, alte stiluri s-a fi dovedit mai ușor abordabile, am acceptat cea de-a doua propunere a lui Cătălin Pavel, de a începe o colecție de carte cu astfel de continuări. Colecția avea să se numească „Clasici renăscuți” și ar fi urmat să cuprindă în primul rând scriitori din secolul al XIX-lea, care au o cât de mică legătură cu SF-ul și cu fantasticul. Și, bineînțeles, care să fi scris texte ce puteau fi continuate, fără ca imaginea textului original să fie afectată în vreun fel.
Așa că m-am apucat de treabă. Eminescu mi l-a oferit pe faraonul Tlà, ale cărui avataruri le-am purtat în aventuri prin țările nordice și l-am trimis să se întâlnească cu zeii zăpezilor, în nuvela „Inima de opal a faraonului Tlà”. Caragiale, prozator de fantastic prin excelență, mi-a permis să mă apropii de fantasticul românesc în stare pură, în cele două continuări din volumul „Paznic la Hanul lui Mânjoală”. Iar Geroge Topârceanu… ei bine, Topârceanu mi-a oferit cea mai bună oportunitate de până în acel moment, scriind din romanul „Minunile Sfântului Sisoe” numai trei capitole. Vă închipuiți? Un roman comic, care pătrunde cu tăișul fin al ironiei în lumea canonică și (aparent) de nezdruncinat a religiei ortodoxe. Trebuie să mărturisesc că oportunitatea mi-a făcut o plăcere extremă: în timp ce scriam, râdeam cu lacrimi de peripețiile imposibile ale sfântului lipsit de comănac. Mai mult, mi s-a părut că ar fi păcat să închei eu însumi seria aventurilor sale și am lăsat finalul „în coadă de pește”, ceea ce mi-a dat posibilitatea de a scrie și urmarea urmării, adică volumul „Împăratul Raiului”, care la rândul său se pretează la încă o continuare. Care va veni, sunt sigur, la momentul oportun.
În mod sigur, cel puțin din partea mea, ca scriitor-de-continuări, astfel de lucrări care să vizeze autori români vor mai exista. Mă simt atras de scrierile unui Agârbiceanu, Alexandru Macedonski, I.C. Vissarion. Dacă asta se va întâmpla într-un viitor apropiat sau mediu, nu pot să știu în clipa asta. Pentru că momentul actual îmi este complet ocupat de un roman care să dezvolte aventurile lui Challenger, ale lui Ted Mallone și ale lordului John Roxton, prin lumile pierdute în centrul Pământului…