Ilustrație de Marius Ghergu
De ce să continuăm o operă literară „încheiată”
Mi-am pus și eu, uneori, această întrebare. Mai exact, atunci când terminam de citit o carte (roman, în general), care îmi plăcea foarte mult și de care simțeam chiar pe parcursul străbaterii ei că nu mi-ar plăcea să mă despart prea repede. E vorba de acel regret pe care-l încerci, atunci când lipești ultima copertă de paginile volumului, pe care apoi îl așezi înapoi pe raft. Pur și simplu, te cufunzi până peste cap în atmosferă și nu vrei să te întorci la realitatea din care ți-ai propus să evadezi. Sau te-ai atașat prea mult de unul dintre personaje (mi s-a întâmplat adesea, iar primul de care îmi aduc aminte este Edmond Dantès, din romanul „Contele de Monte-Cristo”, a cărui dramă am trăit-o la vârsta de 14 ani, cu tot tumultul unei adolescnețe care abia începea). Sau ți-a rămas nelămurit unul sau mai multe aspecte, care te-au ținut cu sufletul la gură. Sau… Motivații există destule, când ai nevoie să le găsești. Cel mai adesea, mintea nu apelează însă la ele, deoarece nu partea logică și rațională a sa își dorește continuarea.
Așa încât, din cele 80-90 de cărți pentru care reușești să „furi” oleacă de timp, ca să le străbați, măcar una sau două se întorc din când în când la ușa din dos a gândurilor tale și ciocănesc sfios, dorind să le deschizi. Te gândești că au fost că au închise între copertele lor universuri fabuloase, care n-ar merita să se încheie asemenea unui film artistic, după prima reprezentație. Și, treptat, te convingi că ar merita să devină un film serial care, derivat din cea dintâi, să continue să dezvolte alte și alte universuri.
Mărturisesc că mi-am dorit adeseori acest lucru. Și că am căutat, cu disperare și maximă dezamăgire, astfel de continuări. Pe care, cel mai adesea, nu le-am găsit. Destul de rar, autorii unor cărți de succes își doresc să dezvolte lumea de acolo. Iar, când o fac, rezultatele sunt adesea insipide, deoarece nu reușesc decât să reia atmosfera, dar nu să și creeze noutatea unei acțiuni. Sunt celebre cazurile lui Fr. Pohl (cu seria „Porții”), Fr. Herbert (cu seria „Dune”), Ph. J. Farmer (cu seria „Lumea fluviului”), L. Niven (cu seria „Lumea inelară”). Iar ei sunt scriitori mari, cu multă experiență narativă, care nu ar fi trebuit să greșească în această activitate complexă și de finețe a „reluării unui univers ficțional”. De ce au făcut-o? Probabil pentru că nu au reușit să se distanțeze de prima reușită și mintea lor nu a mai simțit nevoia să creeze, ci numai să reproducă și să combine secvențe din „lumea pierdută” inițială. De aceea, rezultatele obținute de alții, în această tentativă, apar ca surprinzătoare (a se vedea cazul romanului „Aventurile lui Arthur Gordon Pym”, scris de autorul american Edgar Allan Poe, care l-a fascinat pe Jules Verne într-atât încât a simțit nevoia să-l continue în „Sfinxul ghețarilor”). În realitate, reprezintă doar o rezultantă firească a combinării câtorva factori: talentul de scriitor, cu care i-a înzestrat mama Natură, o aplecare către un tip anume de proză (un scriitor specializat în proza de aventură nu va excela niciodată în continuarea unor romane psihologice, spre exemplu), o apropiere intrinsecă și inexplicabilă de un subiect pe care și le-ar fi dorit de multă vreme explorat, dar pe care întâmplarea nu le-a permis să o facă.
În fine, ar mai fi o explicație, aflată la îndemână: sistemul de scriere a unei”continuări” se face în sistemul preluat de la filme, cel de franciză literară. Scriitorul preia un anumit aspect și câteva personaje din opera inițială și construiește cu ele propriul să univers, care se poate îndepărta fundamental chiar de cel inițial, fără ca asta să dăuneze noii opere, dacă aceasta reprezintă o realizare adevărată în domeniu. Scriitorul creator de serii literare rămâne ancorat complet în universul inițial și nu mai reușește să se desprindă, de aceea cititorul nu va reuși să găsească prea multe noutăți în textele sale.
Dacă are un editor inteligent și cu simțul cărții, acesta îi va spune unde să se oprească, pentru ca aceste noi episoade să nu devină plictisitoare și să știrbească efectul produs asupra cititorului de opera inițială. Este cazul lui J.K. Rowling și seria sa celebră de șapte cărți cu Harry Potter sau cel al lui George RR Martin cu saga sa hipercunoscută „Urzeala tronurilor”. Dacă dimpotrivă editura va dori să profite la maxim de succesul unei cărți îl va pistona pe scriitor să creeze noi și noi episoade, până când publicul va înceta să mai cumpere, iar faima acelei cărți va fi complet acoperită de molozul literar conceput numai pentru a aduce mai mulți bani celor ce vor să profite de „o lovitură” literară norocoasă.
Deci ar trebui sau nu să ne dorim continuări la opere care au avut un cuvânt de spus în construirea sferei literare universale? Ca simplu cititor, cred că este firesc să-ți dorești să revii la un univers în care te-ai simțit bine și ai trăit experiențe intense. Cu creatorii unor astfel de continuări problemele stau puțin diferit, dar pentru că nu mi-am propus să fac aici o analiză psihologică a actului creator propriu-zis, mă voi mulțumi doar să fac o paralelă cu o situație asemănătoare din lumea artelor plastice, similară până la un punct, ca efect asupra publicului său țintă, cu literatura.
În perioada Renașterii, marii pictori ai umanității și-au întemeiat propriile școli de creație, luând în atelierele lor ucenici pe care doreau să-i școlească, predându-le tehnicile artistice și viziunea asupra actului de creație, la care ajuseseră la capătul mai multor decenii de experiență. Ucenicii învățau o mulțime de lucruri adiacente picturii propriu-zise, iar când ajungeau să țină o pensulă în mână primul lucru pe care trebuia să-l facă era acela de a participa la pictarea unuia dintre tablourile de mari dimensiuni ale patronului său. Altfel spus, se iniția în tehnica picturii, învățând să creeze în interiorul universului conceput de maestru. Au rămas celebre școlile lui Rembrandt, Rubens, Tiziano, Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio. Ulterior, după absolvire, odată intrat în ghilda cetății respective, noul artist rămânea tributar fie și numai pentru o vreme stilului fostului său învățător (iar unii chiar pentru toata viața), continuându-i stilul și atmosfera operei.
În literatură, au existat experimente similare, dar nu s-a ajuns la un fenomen de masă, ca în pictură. Experimente considerate nereușite și neproductive, foarte puține atingând rezultate semnificative (exemplu pe care l-am dat, cel cu Jules Verne, constituind excepția care confirmă regula). În special în domeniul liricii, acești continuatori au fost denumiți epigoni, iar istoria literară i-a uitat destul de repede. Cine mai vorbește astăzi despre Alexandru Vlahiță, cel considerat la începutul secolului XX un al doilea Eminescu? Dar de Panait Cerna, ca să ne mulțumim numai cu două exemple?
Epigonismul a îndepărtat pentru o vreme din proză, mai ales, ideea de a construi episoade de dezvoltare narativă a anumitor universuri. Apoi a venit „cea de-a șaptea artă”, filmul, și le-a arătat prozatorilor ce au de făcut. Iar ei au revenit asupra ideilor de multă vreme părăsite și au reluat lucrul. Iar rezultatele nu au întârziat să apară. Este suficient să-l amintim aici doar pe Edgar Rice Burroughs și a sa serie contruită în jurul lui Tarzan, pentru a înțelege această ultimă aserțiune.