Ilustrație de Marius Ghergu
Cum m-am hotărât să pătrund, la propriu, în ”lumea dispărută” a lui Conan Doyle
Vi-l mai amintiți pe profesorul Eduard Challenger?
Tipul acela coleric, cu o barbă și o coamă stufoasă, cu ochii mânioși care te fulgeră la orice încercare de a i te adresa și arde de nerăbdare să te arunce pe scări, dacă te interesezi despre descoperirea sa din pădurea amazoniană.
Vă întreb numai pe aceia care ați avut posibilitatea să citiți cărțile lui Arthur Conan Doyle pe vremea când mergeați la liceu, iar ele apăreau în primă ediție pe piața românească. Deși aveau vechime de decenii în epoca respectivă, pentru adolescenții care eram atunci constituiau niște noutăți absolute. Vă mai amintiți cum le devoram, pur și simplu (motivați și de faptul că, la vremea respectivă, filmele de profil erau puține, iar imaginația proprie putea să zburde în voie)?
Și, dacă ați reușit să aduceți în prim-plan acel platou pe deasupra căruia plutesc muți pterodactyilii, iar oamenii-maimuță îi aruncă de la înălțime în pădurea de sulițe a bambușilor crescuți la baza stâncilor pe îndrăzneții care au reușit să ajungă acolo, poate că ați simțit, asemenea subsemnatului, că povestea în sine este prea frumoasă, ca să se încheie acolo unde autorul ei i-a pus punct.
Un lucru important în momentul în care decizi că o carte ți-a plăcut sau nu este vârsta la care ai lecturat-o. Cu cât aceasta este mai scăzută, cu atât gradul în care ți-a plăcut sau nu este mai accentuat.
În copilărie, o carte îți place sau nu și cu asta basta. Nu te interesează motivele pentru care mintea ta a hotărât într-o direcție sau alta. Ea optează și gata. Iar modul în care apreciezi respectiva carte sau o detești este de obicei la cote maxime. Când mai crești, selectarea cărților dar, mai ales, modul de apreciere devine din ce în ce mai mult influențat de adulții cu care ești în contact. Școala îți pune diferiți „ochelari” de apreciere pe ochii minții. Mediul social în care trăiești îi acceptă pe unii sau îți așează alții. Umila ta părere subiectivă devine din ce în ce mai puțin importantă, iar în cazul unei mari părți din „societatea cititorilor” ea chiar dispare cu desăvârșire. Trebuie să ai un ego destul de puternic și o minte ascuțită, ca să reziști acestui asalt.
Am descoperit „O lume pierdută” al lui Arthur Conan Doyle la vârsta de 15 ani. Eram în clasa a IX-a și am găsit-o pe unul din rafturile (destul de sărace în cărți incitante) ale bibliotecii liceului. Coperta, cu un dinosaur destul de prost realizat, nu era una foarte reușită, dar cel puțin sugera subiectul pe care aveam să-l descopăr, spre deosebire de absolut neatractivele coperte ale romanelor considerate clasice, care aveau pe copertă doar numele autorului și titlul operei.
Am citit-o în două zile, extaziat atât de subiect, cât mai ales de modul de scriere. Mi-a plăcut enorm și ani în șir am căutat prin bibliotecile publice și alte cărți semnate de acest autor. Practic, l-am descoperit pe creatorul lui Sherlock Holmes, împins de la spate de dinosaurii profesorului Challenger.
M-am întors la ea după zece ani, după ce am vizionat filmul făcut după carte, în anul 1925, cu Bessie Love, Lewis Stone și Wallace Beery în rolurile principale.
Tocmai terminasem facultatea și eram profesor la liceul din Cernavoda. Vizitam aproape zilnic singura librărie din oraș, în speranța aproape absurdă că voi găsi și vreo carte de literatură printre cele de propagandă politică sau cele de factură tehnică. Și minunea s-a produs, la un moment dat: am descoperit „O lume dispărută”, apărută la editura Ion Creangă. Am cumpărat-o și am recitit-o cu interesul adultului, pe ochii căruia mediul social avusese grijă să așeze mulțimea de ochelari de direcționat interesul cultural.
Cartea a continuat să rămână interesantă și atractivă, dar ochelarii au prins să semnalizeze micile erori de construție literară, inerente textelor lungi, care supraviețuiesc timpului și își găsesc noi plaje de cititori, odată cu trecerea anilor. Pentru că, să nu uităm, cărțile sunt scrie pentru a fi citite în perioada vieții celor care le creează, care trăiesc un ritm al vieții asemănător cu acela al cititorilor din vremea lor. Scriitorii de geniu reușesc să intuiască elemente care țin de evoluția generală a interesului de lectură peste ani, dar aceștia sunt puțini, iar cărțile lor sunt de nișă, în general. Încă de când am închis copertele, m-am tot gândit ce s-o fi întâmplat cu lumea lui Challenger, după revenirea acestuia în Europa. Și, mai ales, ce se va fi petrecut cu personajele sale, mai bogate cu câte o mână de diamante și, parcă, mai legate sufletește între ele ca niciodată. Și mi-ar fi plăcut să citesc o continuare a ei.
Adevărat, au existat un fel de continuări, dar povestirile și nuvelele sale legate de profesorul Challenger (un personaj cu un potențial expresiv extraordinar) au explorat alte teritorii ale imaginarului. Iar „lumea dispărută” a rămas mai departe în cețurile tăinuite ale junglei amazoniene, din care nu a dorit să o scoată descoperitorul ei. Dar v-ați gândit vreodată, spre exemplu, că alte informații despre localizarea tărâmului uitat de timp (ca să parafrazăm un alt titlu cunoscut de către cititorii de literatură SF) trebuie că erau cunoscute de rudele și de apropiații americanului Maple White, din Detroit? Primul și adevăratul descoperitor al platoului care adăpostea lumea dispărută.
(va urma)