CRONICA NIOBIANĂ

Istoria desecretizată a Primei Colonizări

Niobe colonia deducta
Space Administration Secret Service Archive
Cluster 11. 014 Faggin

1. Numărul de colonii

În anul 56 EC, pe satelitul natural al Therrei, Selena, exista un număr de 10 colonii (6 civile și 4 militare), după cum urmează:

# civile: Walpurgia-1 (situată în craterul Mafic Mound), colonie și mină de metale rare și minereuri exotice, aparținând consorțiului olandezo-britanic Beatrix; Egan & Allamater (situat în Mare Imbrium), complex minier și producător local de oxigen, aparținând Conglomeratului asiatic Egan & Allamater; Oxid-Nuggets (situată în Lacus Felicitatis), colonie și mină de metale neferoase și de gaze înghețate, proprietate a firmei australiene Titania; Orbiter Hallo (situată în craterul Daedalus, de pe partea invizibilă a satelitului), colonie de producție de oxigen și azot pentru celelalte colonii selenare, proprietate a Republicii Populare Chineze; Chandrayaan-15 (situată în craterul Hermite), colonie de producție agricolă pentru uzul celorlalte colonii selenare, proprietate a Republicii India; Lunar Dust (situată în Mare Imbrium), colonie tehnică, proprietate comună a SUA Japonia, India, UE, Malaezia și Australia;

# militare: Telstar 112 (situat pe partea vizibilă a satelitului), aparținând lui AT&T Inc., companie multinațională americană de telecomunicații cu sediul la Whitacre Tower în Downtown Dallas, Texas (14 militari umani rezidenți și 22 de droizi de luptă, adaptați la gravitație redusă; un număr necunoscut de roboți utilitari); Rohini (situat pe partea vizibilă a satelitului), aparținând companiei Pawan Aerospace, cu sediul la Jaipur, India (3 militari rezidenți, 4 roboți externi, 2 roboți utilitari de interior și 1 droid); Sputnik-ZOND (situat la limita vestică a părții vizibile a satelitului), aparținând firmei moscovite Vostok, o fațadă pentru acoperirea activităților militare extraatmosferice rusești (22 de militari umani rezidenți, 6 roboți de exterior, o platformă externă semiautonomă de intervenție, 4 droizi și 3 roboți utilitari de interior); Siegfried (situat pe partea vizibilă a satelitului), aparținând lui Isar Aerospace din München (4 militari umani rezidenți, patru droizi de luptă, 1 robot extern).

2. Numărul de coloniști raportați oficial la sfârșitul anului 55 EC (informație desecretizată după încheierea Războiului de 87 de minute): 189, dintre care 137 bărbați și 52 de femei.

(Raportul Telstar din anul 52 EC, neconfirmat din alte surse, anunță conducerea AT&T Inc. despre existența unui număr de 268 de coloniști, civili și militari. Diferența pare să provină din numărul nedeclarat de militari, colonizați mai ales  pe Sputnik-Zond și pe Rohini).

3. Numărul total de navete reutilizabile, care asigură naveta între cele patru Platforme Spațiale (Prospero Incipus, Ofeq 9, Safir-Com și Blue Arrow) și coloniile selenare: 6. Din care 2 aparțin NASA, 2 aparțin Republicii China și câte una statelor Israel și India.

4. Praștia Magnetică Sublunară (PMS) – Constituie prima formă de funcționare a praștiei cosmice, imaginată și fabricată în anul 150 EC, de către proiectantul de structuri spațiale Vasili Elianov-Makarrenko. Ideea este brevetată de NASA încă din anul 39 EC și transpusă în practică 5 ani mai târziu. În principiu, este vorba despre un accelerator progresiv de ioni supergrei, care ating între cele două oglinzi aliniate viteza de 60.000 de kilometri/sec, fiind capabili să antreneze în direcția lor obiecte cilindrice cu înălțimea de 10 cm și diametrul de 5 centimetri, fără consumuri suplimentare de energie. Distanța de expediție este de maximum 130 de kilometri în secvența lunară (lipsită de atmosferă) și de 22 de kilometri în cea therrană (scăzând progresiv până la 5,5 kilometri, odată cu creșterea densității atmosferei). Partea cel mai greu de realizat a PMS-ului s-a dovedit a fi amplasarea la distanțele menționate a oglinzilor de amplificare și menținerea lor în poziție liniară. După depășirea dificultăților tehnice, Walpurgia-1 a anunțat că va utiliza lansatorul PMS pentru expedierea pe Therra, în mod cotidian, a 12 tone de calupuri de metale rare, oferindu-și în același timp serviciile și celelorlte două exploatări miniere – Egan & Allamater și Oxid-Nuggets.

PMS a funcționat neîntrerupt până în momentul declanșării Războiului de 87 de minute. Anumite servicii militare secrete au acuzat, după terminarea acestuia, colonia Walpurgia-1 că ar fi implicat PMS-ul în susținerea loviturilor tactice în perioada derulării conflictului, dar nu au reușit să aducă niciun fel de dovezi în sprijinul acestei acuzații.

5. Niobe – Supraviețuitorii

După încheierea Războiului de 87 de minute, din anul 56 EC, satelitul therran Selena s-a fragmentat în trei bucăți, din cauza exploziilor rachetelor nucleare orbitale, care au vizat bazele militare – respectiv, Phoebe (1334 de kilometri în diametru), Niobe (714 kilometri) și Dione (289 kilometri).

În 57 EC, două puteri therrane reiau zborurile spațiale către cei trei sateliți, în speranța identificării vreunei colonii în stare de funcționare – Alianța Statală Texas-Nevada și Federația Insulelor Soarelui-Răsare. Rezultatele celor trei expediții, coordonate între cele două forțe spațiale, conduc la descoperirea pe Niobe a minei Walpurgia-1 și a complexului de colonizare realizat în tunelurile sublunare ale acesteia. Este singura colonie umană supraviețuitoare a unui bombardament nuclear de amploare din istoria războaielor umane. Directorul ei general, Siegfried Waltz, a reușit să impună înainte de război clauza de autoizolare, ceea ce a permis menținerea condițiilor de viață în parametrii optimi. Niciunul dintre cei 32 de coloniști-mineri nu a avut de suferit din cauza exploziilor, a fragmentării satelitului și a radiațiilor care au urmat exploziilor.

Pentru asigurarea protecției lor, cât și pentru reluarea producției de metale rare (PMS-ul adiacent fiind încă funcțional), cele două puteri spațiale au luat decizia de a ridica o Bază Militară de Colonizare, numită Waterloo, în craterul Colliseum, situat la 54 de kilometri distanță față de mină. La doi ani după construirea ei, Federația Niponă și-a vândut drepturile de deținere a spațiului colonial către partenerul Texas-Nevada, Waterloo devenind de drept proprietatea noii structuri statale întemeiate pe continentul american, începând cu anul 60 EC – Mica Americă.

Până în anul 78 EC, pe Niobe a existat un număr de 32 de coloniști-mineri civili, de proveniență olandeză, și 26 de coloniști militari, cetățeni ai Micii Americi (devenită după anul 64 EC Statele Unite Therrane ale Americii / SUTA).

Începând cu anul 92 EC, Niobe ajunge principala bază de staționare a Forței Spațiale Federale, populația sa trecând de 1000 de coloniști, majoritatea specialiști în tehnici spațiale.

A consemnat pentru dumneavoastră
AUREL CĂRĂȘEL – Fondator IVA Project