o recenzie de Florin Fiurcă
„Un străin, într-o cameră închiriată, la marginea unui orășel de provincie”. Aceste cuvinte, aflate la pagina 122 a cărții lui Aurel Cărășel, „Atacați legiunea”, exprimă succint cadrul acțiunii. Într-un Caracal suprarealist, împietrit într-o falie de timp dintr-un univers paralel, se desfășoară drama lui Alexandru Milovan, polițist sub acoperire în slujba Majestății Sale Carol al II-lea.
Fiind vorba, în esență, de un roman de spionaj în stilul consacrat „serie neagră”, romanul lui Cărășel respectă majoritatea regulilor genului: acțiunea cărții se desfășoară preponderent noaptea, personajele trăiesc într-un mediu pauper, se plimbă prin medii rău famate și au de a face cu răufăcători. Eroul principal, fie el agent secret (cazul de față) sau detectiv particular se luptă cu tarele sociale ale epocii: mizeria, sărăcia, lipsa speranței și injustiția. Personajele sunt, fără echivoc, împărțite în pozitive și negative, în afară de unul singur, „Femeia fatală”, după cum cer cutumele genului. Există, desigur, și aceasta în romanul lui Cărășel, e vorba de o patroană de pensiune de o rară frumusețe balcanică, despre al cărei rol, pozitiv sau negativ, cititorul trebuie inițial să se înșele, adevăratele ei intenții fiind dezvăluite abia în scena finală.
Romanul este structurat în trei secvențe.
Prima parte se desfășoară într-un București sub ocupație nazistă, prin care autorul ne poartă cu vădită plăcere, dar și cu surprinzătoare pricepere:
„Raglanul negru feri câteva mese și păși în stradă. Fluviul de trupuri îl atrase în mijlocul șuvoiului, făcându-l să dispară în câteva clipe. Imediat, doi bărbați îmbrăcați în uniforme militare germane se desprinseră de zidul de care stătuseră rezemați și porniră grăbiți în urma lui. Va să zică, nu mințise, era urmărit. Și încă de armata germană. Putea să fie ceva încă și mai rău? Se întrebă, în timp ce răsucea petecul de carton între degete. Putea, se hotărî. În locul militarilor puteau să fie doi legionari. Sau doi gestapoviști.
—Domnu’? Mai doriți ceva? Vreo apă tonică? Un pahar cu bragă rece?”
Suntem introduși în cadrul familial al durului polițist, unde facem cunoștință cu fiul său Ștefan, un adolescent ascultător, dar care își punea deja unele întrebări despre viață și lume, căci îl studia pe Nietzsche și cu coana Veturia, gazda lor, „o văduvă de vreo 40 de ani, nici urâtă, nici frumoasă, cu o căsuță bine îngrijită, în fundul unei curți pline de pomi și de flori”. Facem, apoi, o vizită la Palat, unde asistăm la o discuție de taină, învăluită în fum de țigară, cu mareșalul Urdăreanu și cu Elena Lupescu, în cadrul căreia i se comunică însărcinările ordonate de însăși Majestatea Sa regele Carol al II-lea.
Secvența a doua a narațiunii se petrece într-un tren de noapte, cu destinația Caracal. Prilej bun pentru autor de a-și portretiza eroul în tihnă, prin ample sondaje în mintea lui. Aflăm, așadar, prin gânduri exprimate ca și cum ar aparține unei persoane din zilele noastre, că
„Milovan pricepuse de multă vreme care fusese strategia abilă a nemților în «afacerea» numită Regatul României. L-ar fi putut cuceri la repezeală, poate în ceva mai puțin de 10 zile. Ar fi avut și un întemeiat motiv istoric să o facă: umilitoarele înfrângeri de la Mărășești, Mărăști și Oituz, din Primul Război. Dar lor nu le trebuia România. Nu doreau ca, în această etapă a războiului, să aibă graniță directă cu colosul sovietic de la răsărit. Era mai bun un stat tampon, care, în caz de forță majoră, să lupte cu toată puterea împotriva acelui invadator, pe care-l urâse dintotdeauna.”
Partea a treia și cea mai consistentă a acțiunii se petrece într-un Caracal fantomatic, suprarealist, în care personajele au apariții statice și enigmatice. Aici romanul „schimbă macazul stilistic”, ca să folosesc o metaforă feroviară și părăsește schemele romanului de spionaj clasic de serie neagră. Milovan nu mai are acele monologuri interioare ci suportă un lung șir de atacuri fizice și mentale, din partea unui agresor ocult, un Corneliu Zelea Codreanu infinit mai mișel, mai trădător și mai fără scrupule decât ni-l putem imagina noi. Toate astea îi reduc până la urmă, lui Milovan, la zero capacitățile combative. Partea aceasta a cărții poate fi încadrată mai degrabă în registrul fantasticului absurd , decât policier.
„— Nu e bine să vă mișcați, domnule Popescu. Doctorul a…
— Aș bea un ceai de mentă, dacă nu vă e cu supărare, scumpă doamnă. Unul tare și fără zahăr.
Femeia se uită la el, gândindu-se la ceva, dar renunță să-i mai spună, în cele din urmă. Înclină din cap, lăsă evantaiul pe masă, se ridică de pe scaun, cu multă grație, într-o învolburare de dantele și de șireturi colorate în galben, verde și alb și părăsi încăperea. În urma ei, se învolbură un parfum puternic de verbină. Nările subțiri ale bărbatului se înfiorară, pentru câteva clipe. Mirosul îi amintea de camera mamei sale, cu mult înainte să se îmbolnăvească. De cameră și de firul albastru al Dunării, așa cum se vedea de la catul întâi al clădirii așezate chiar pe buza dealului Căpităniei”.
Scena este populată și de alte personaje misterioase, al căror rol, plin de surprize, este dezvălui abia la sfârșit. Facem cunoștință cu un ucenic de ceasornicar, Orthan Ortadoglu, cu un colecționar de antichități, meșterul Zaharia, care par coborâți din registrul steam-punk („unchiul Claude” din filmul lui Scorsese „Hugo”, meșterul vizionar de rotițe și arcuri):
„Orthan Ortadoglu clătină din cap.
— Eu nu sunt meșteru’ Zaharia, să văd în viitor. Sunt un simplu ucenic, care vrea să învețe ceasornicărie, ați uitat?
— Ei, da, un ucenic filozof, mormăi bărbatul. Un ucenic care măsoară prezentul, coform unui indice de probabilitate, indicat de un instrument cum n-am mai văzut.”
Romanului lui Cărășel ia spre final turnura, insuficient pregătită din punctul meu de vedere, a unui SF clasic, având ca temă falia temporală produsă de un incident catastrofic. Punând în joc resurse literare de o calitate excelentă, Atacați legiunea este un roman captivant, scris simplu, elegant, cu personaje care rămân în minte.