o recenzie de Alexandru Lamba
O voce aparte în peisajul fantastic românesc este de câțiva ani încoace și cea a lui Robert Gion. Mergând pe drumul deja bătătorit, adică începând prin publicarea de povestiri scurte în reviste online, el a reușit ca în anul 2020 să adune suficient material pentru un volum tematic de proză scurtă. Acesta poartă numele de „Elisa”, a apărut la editura Pavcon și reunește șase povestiri de diferite întinderi, având ca element unificator genul horror.
Cartea debutează promițător, cu „Inimi de hârtie”, un text foarte bine condus, despre căderea pe care o suferă un om confruntat cu pierderea soției. Scrierea este una foarte bine dozată, frazarea place, lectura per ansamblu dă impresia de maturitate stilistică. Tumultul sentimental și trauma suferită de protagonist sunt foarte bine redate, cititorul primește crâmpeie de informație pe parcurs, căpătând noi și noi niveluri de înțelegere pentru comportamentul ciudat la protagonistului.
„Se plimba mereu pe același traseu pentru că-și perfecționase un fel de metodă de a-și descâlci gândurile. Dacă se abătea de la el, chiar și un metru, nu mai reușea să ajungă la singura întrebare care-l preocupa, de fapt, zi și noapte. Singura care-l mai ținea în viață. De ce? De ce se întâmplase așa? De ce?”
Pe această fundație, destul de solidă, de altfel, vine însă partea fantastică a prozei, odată cu demersurile personajului principal de a-și recupera soția. Introducerea elementelor fantastice e pregătită în prima parte, de aceea se conturează natural în a doua jumătate a poveștii.
Punctul forte este și faptul că cititorul, deși simte unele fisuri în țesătura supranaturală, nu percepe o ruptură. I se pare că unele lucruri i se ascund, că fantasticul e doar o percepție oarecum deformată, că va avea parte de o revelație cel puțin parțial distructivă, însă aceste lucruri nu sunt deranjante, dimpotrivă, elementele care nu se leagă creează o așteptare curioasă.
Din păcate pentru mine, deși revelația horifică a finalului a fost în sine potrivită în economia textului, felul în care e introdusă, schimbând perspectiva, nu mi s-a părut unul inspirat. Mi-a dat impresia că cititorului i se explică prea facil, că i se oferă înțelesurile la care trebuia să ajungă singur. Însă chiar ultimul paragraf reușește, prin ingeniozitate, să lase o impresie foarte bună asupra textului.
Urmează „Canibalii”, o poveste care schimbă radical registrul grafic. Peisajul citadin e schimbat cu unul rustic, comunitatea orașului fiind abandonată în favoarea unei solitudini apăsătoare. În debutul său, acest al doilea text, prin felul în care-și introduce protagonistul și peisajele, reușește să impresioneze stilistic chiar și mai mult decât precedentul, scriitura reușind să fie una elegantă în sinistrul pe care-l construiește.
Găsim un individ care merge în vizită la prietenul său cel mai bun, retras într-un soi de sihăstrie. Și bea, bea tot timpul.
„Am devenit brusc conștient de căldura soarelui. Îmi dogorea tot mai tare pe spinare. Totodată mi s-a părut că simt, detașat și pătrunzător, mirosul casei – un dam de sudoare amestecată cu iz de lemn și sânge spălat cu apă, totul acoperit însă repede de aroma dulceagă a vinului din pahar, cum îl țineam foarte aproape de gură.”
Din nou, prima parte a textului nu depășește limitele literaturii realiste, însă de această dată elementele horror pe care mizează pentru imaginea finalului nu are nevoie de fantastic. Însă nici nu aduce o revelație notabilă. Anticipată din titlu, descoperirea din ultima parte a povestirii nu e cerută de text, nu aduce o rezolvare a unui conflict insinuat, ci așază doar o fațetă arbitrar pentru o încheiere în cheie sumbră. Sincer, mi-a părut că personajele, foarte bine conturate, ofereau un potențial mult mai mare, iar exploatarea în această sinergie a fost una nefericită.
Povestirea „Femeia din umbră”, care urmează, este una fantastică prin excelență, însă una lungită artificial și cu o miză neverosimilă. Avem de-a face cu o femeie care, având o zi care începe prost, se trezește paralizată într-un parc.
„Timp de încă oră luptă cu groaza care luase aproape o formă fizică și se urca asemeni unui animal furios și urât mirositor deasupra ei, mușcând-o cu ferocitate de gât, de față, de umeri, până când nu mai avu ce face decât să i se predea cu totul, rămânând în cele din urmă dârdâind, în aceeași poziție, în pragul unei căderi nervoase.
Aștepta ceva asemănător unei lovituri finale. Totuși, nu se întâmplă nimic. Pentru multă vreme.”
Descrierea stărilor prin care trece femeia perfect lucidă, dar conștientă că nu se poate mișca pare veridică, însă ocupă mult prea mult spațiu, creând chiar la începutul poveștii un calup steril și obositor. Iar când lucrurile sunt din nou puse în mișcare, intriga nu prea convinge, în ciuda imaginilor foarte brutale descrise. Nu ajută prea mult nici scenele erotice, ele par mai degrabă lipite pentru ornament decât funcționale. Finalul în schimb e echilibrat.
„Chipul unor zile fericite”, următoarea proză, este în schimb una foarte reușită, până într-un punct, și singura care nu capitalizează pe oroare. Scrisă la persoana întâi, ea povestește drama unui cuplu căsătorit, din care a dispărut pasiunea, iar cotidianul, sufocat de cerințele carierelor, le face viețile terne. Sigur, ideea e deja uzată, însă am apreciat la acest text scriitura și tușele prin care personajele prind profunzime. Și scenele simple, dar puternice.
„S-a apropiat târându-și picioarele vârâte în papuci galbeni și mi-a pus o mână pe obraz. Din ochi i se rostogoleau lacrimi mari, străvezii. Curgeau pe lângă nas, apoi ocoleau colțurile gurii, se uneau în barbă, și de acolo picurau în gulerul halatului, fără să lase nicio urmă. Plângea fără zgomot, încercând să reprime tresăririle corpului, însă glasul îi suna normal. Îmi cerceta fața cu un aer ciudat, cu ochii mijiți, de parcă ar fi încercat să caute ceva dincolo de barierele chipului meu, ceva pierdut, poate prețios…”
Mi-a plăcut felul în care e prezentat tumultul soțului gelos, introspecția, analiza alegerilor banale pe care le-a făcut în viață și care au ajuns să-l îndepărteze de persoana iubită. Și excesele sale alcoolice, deși stereotipice, ajută la conturarea personajului. Dar, din nou, partea fantastică și rezolvarea conflictului m s-au părut prea facile. Din nou, construcția putea fi fructificată mai bine decât cu revelația respectivă și cu întorsătura mai degrabă de anecdotă din final.
Și ajungem astfel la „Darul celor adormiți”, proza de cea mai lungă întindere – aș zice că e între nuveletă și nuvelă – a cărții. Mizând din nou pe un conflict familial, de această dată unul trecut, Robert introduce și aici un protagonist pe care-l dezvoltă pe baza relațiilor sale trecute, acestea ajutând și la înțelegerea condiției sale actuale. Se pare că, încercând să facă pace cu sine, eroul nostru apreciază foarte mult momentele petrecute în singurătate într-un loc care-i rămăsese drag încă din copilărie, adică la marginea unui lac dintr-un parc aproape părăsit. La fel ca personajul central al precedentei povestiri, și acesta abuzează de alcool – de fapt, îmi pare o pantă predilectă pe care alunecă personajele acestei cărți, ceea ce de la un punct devine monoton –, însă acesta, în opoziție cu precedentul, nu încearcă să-și recupereze o relație pierdută, dimpotrivă, se teme de o a asemenea perspectivă.
Un lucru interesant în acest text este și îmbinarea imaginilor cu sunetele și mirosurile locurilor, o tehnică pe care Robert Gion se folosește cu iscusință.
„Un plescăit, un bolborosit tăiat de o răsuflare – mai degrabă o aglomerare de sunete decât o succesiune – apoi un gâlgâit întrerupt de un ușor zgomot de absorbție – și, pe toate acestea, clătinându-se treptat și împrumutând din diversele lor intensități, un clipocit foarte asemănător cu sunetul produs de deplasarea rapidă unui corp prin apă.”
Premisa acțiunii e pusă atunci când lacul începe să-i facă omului cadouri, înapoind diverse obiecte – unele de o oarecare valoare – în schimbul nimicurilor pe care acesta le aruncă în apă. Din acest punct, proza evoluează frumos, exploatând curiozitatea și lăcomia personajului. Pe de o parte el se teme de mister, pe de altă parte e atras de el și ar dori să-l elucideze, dar, nu în ultimul rând, o parte din el ar dori doar să-l exploateze. Și să ducă lucrurile atât de departe cât va fi posibil.
„Era are ceva acolo, pe fundul lacului? Ori lucrurile erau mult mai simple și totul conținea o explicație logică, banală, poate?
Cel mai indicat ar fi fost să împingă situația până la ultimele consecințe. Mai târziu, dacă urma să se lămurească câtuși de puțin, putea analiza în liniște cele petrecute, lipsit de piedicile incomode provocte de atâtea ipoteze aiurite.”
Evident, ideea sacrificiului nu putea să nu apară, iar felul în care ea duce acțiunea cu un nivel mai sus mi s-a părut foarte inspirat. Atât prin posibilitățile pe care le deschide în economia prozei, cât și pentru conturarea personajului.
Din păcate pentru mine, în ultima parte, narațiunea e din nou aplecat spre o violență hiperbolizată, descrierea ororilor ocupând pagini întregi. Bine, oroarea are un rol funcțional aici, însă personal nu am găsit descrierile abundente ale grozăviilor ca aducând vreun beneficiu textului.
„Peste tot erau împrăștiate bucăți ferfenițite de carne, unele încă având lipite de ele rupturi din hainele care le acoperiseră cu nici jumătate de oră în urmă, probabil – văzu o bucată dintr-o coapsă, apoi o halcă informă deasupra căreia atârna o mână retezată, cu degetele frânte în sus, mai încolo o jumătate de craniu sfărâmat, un simplu terci din vârful căruia un ochi privea holbat corpul din care făcuse parte până atunci, cu un morman de intestine chiar lângă el.”
Finalul povestirii, deși e cumva cel corect, aducând și surpriza, și deznodământul așteptat pentru protagonist, se concentrează din nou prea mult, după părerea mea, pe descrierea violenței.
În fine, textul care închide volumul se materializează într-o confesiune mai puțin obișnuită, venind din partea unei case bântuite. Poate tocmai ineditul relatărilor din punctul de vedere al unui obiect golemizat a contribuit la alegerea acestei proze pentru a da nume întreg volumului – „Elisa”. Narațiunea curge frumos, povestea e echilibrată, personajele colorate. Însă ansamblul nu impresionează decât prin perspectivă.
„Nu știu exact cum a reușit stăpâna să mă trezească – nu a vrut să-mi spună niciodată toate amănuntele – dar știu că au fost implicate ritualuri puternice, pentru că am auzit-o vorbind uneori despre aceste lucruri. Oricum ar fi, îi sunt recunoscătoarea că a făcut-o.”
Povestirile casei nu sunt prea extinse, nici personaje prea complex nu creionează, dar au farmecul lor, farmec împrumutat de personalitatea naratoare a construcției.
Trăgând linie, pot spune că am citit o carte cu o scriitură deosebit de îngrijită, cu personaje puternice și cu scene profunde, multe dintre ele memorabile. Dezvoltarea conflictelor mi s-a părut bine dozată, însă în prea multe proze întâlnim unele stereotipuri, cum ar fi consumul de alcool, spre exemplu, sau problemele în cuplu, ca elemente de sprijin pentru dezvoltarea personajelor centrale, ceea ce dă o notă de monotonie cărții per ansamblu. Din păcate, deși partea realistă e excelent condusă în cele mai multe cazuri, elementele horror sau fantastice mi s-au părut ori stângaci introduse, ori exagerate de dragul impactului ororii, iar unele mize care se anunțau foarte ofertante au ajuns să se piardă în clișee pulp-horror.
Însă lectura, per ansamblu, a fost una plăcută. Când va găsi un echilibru între construcție și finalizare, când va miza mai puțin pe impactul vizual al scenelor horror și mai mult pe dezvoltarea conflictului, sunt convins că scrierile lui Robert Gion vor fi bijuterii ale genului.