interviu cu scriitorul Ovidiu Vitan
Î: Bună, Ovidiu! Cartea ta “Pe șapse iulnie în Austrialia” a câştigat premiul pentru cel mai bun volum SFFH la festivalul AntareSFest 2020, organizat de cenaclul braşovean Antares. Înainte de orice, lămureşte-ne, câte povestiri sunt în carte?
R: La sumar apar 13 titluri. Numai că pe lângă acestea mai există încă 12 texte care nu figurează în cuprins – sunt mai curând fragmente de povestiri, asemănătoare cu nişte foi rupte din alte cărţi şi lipite printre cele 13 texte oficiale. Sau, şi mai exact, asemănătoare cu nişte scrieri mai vechi peste care a fost tipărită cartea nouă. În mod intenţionat ele nu sunt complete, nu aflăm chiar totul despre personaje, nu ajungem neapărat la deznodământ – dar, într-un fel, aici nici nu contează prea mult deznodământul; nu sunt texte care caută răspunsuri, ci unele care pun întrebări al naibii de bune, mai interesante şi importante decât răspunsurile, iar farmecul experienţei oferite, sper, cititorului este că răspunsurile rămân la latitudinea, imaginaţia sau dispoziţia sa – dar nu pentru că autorul a fost prea leneş să găsească el răspunsurile, ci cu scopul de a împinge (iarăşi, sper) cumva cititorul să şi le imagineze pentru a avea o încheiere. Cititorul va fi mai satisfăcut că întrebarea l-a făcut să iscodească un răspuns, în mintea sa şi cu meritul său, decât frustrat că nu află, de exemplu, cum se încheie cutare text dintre cele fără titlu. Nu e atât de important cum s-ar fi terminat întâmplarea; e mult mai preţios ce îşi poate închipui cititorul. Şi astfel acesta se contopește mai mult cu opera, dar și cu autorul, devine cumva coautor, dar la un nivel mai personal, “fură” (şi e binevenit s-o facă) o parte din meritul acesteia.
Î: Apropo, făceai nişte aluzii undeva în volum că cititorul poate continua el fragmentele neterminate. Ai spus asta la modul metaforic sau propriu?
R: În toate modurile, bineînţeles însă că ideal ar fi la modul propriu, să-i fi plăcut atât de mult vreuna dintre idei încât să-şi dorească să scrie toată povestirea – e binevenit şi sunt convins că poate face o treabă mai bună.
Î: Mi-a atras atenţia şi titlul cărţii, care la decernare a provocat destule dificultăţi de redare, chiar dacă glumeţe. De ce “Pe șapse iulnie în Austrialia”?
R: E un titlu care încearcă să plutească între două ape (ca să nu zic între două ambarcaţiuni!) sau mai exact între opt ape (e mai evident în text), fiind în acelaşi timp în ambele şi tot în acelaşi timp în niciuna. E o idee pe care am vizitat-o şi în “Rău de spaţiu”, unde afecta însuşi numele volumului (cartea are două versiuni aproape identice, “Rău de spaţiu” şi “Omul fără nume”), şi care oferă în general o mare abundenţă de posibilităţi şi interpretări, încă prea puţin exploatate. Este vorba despre principiul superpoziţiei din mecanica cuantică, o idee ştiinţifică abstractă şi rigidă, transpusă aici în formele mai elastice şi mai destinse ale literaturii. Este însă, în acelaşi timp, şi miezul povestirii “Paloşul lui Occam”, din carte, a cărei idee de bază este următoarea: atunci când primeşti informaţia că un anumit eveniment se va produce ”pe șapse iulnie în Austrialia”, cum faci să-ți dai seama dacă e vorba de 6 iunie în Austria, 7 iulie în Australia, 7 iunie în Austria etc. etc.? Dar… dacă nu e una dintre cele 8 posibilități, ci sunt toate deodată? Ambiguitatea asta mi s-a părut că e bună pentru titlul întregului volum, nu e un zid de care mingea ricoșează sau chiar pe rămâne țintuită între cărămizi, e un zid dincolo de care mingea cade în iarbă și trebuie, vrei s-o cauți.
Î: Originalitatea ultimelor tale cărţi a fost lăudată, dar şi condamnată.
R: Mi-am asumat asta. Nu e căutată, nu e un artificiu, este ceea ce îmi place şi simt nevoia să scriu. Şi mie îmi place să descopăr, atunci când citesc, lucruri noi, abordări inedite, forme de exprimare originale. Am fost extrem de mulţumit și eu când am întâlnit scrieri noi, inovatoare, cum ar fi “Germenul Andromeda”, “Flori pentru Algernon” sau, mai nou, “The Old Axolotl” – recunosc, nu am citit romanul digital, am văzut doar serialul incredibil de intens făcut după el, “Into the Night”. De aceea mă bucur dacă pot oferi cititorului, măcar un pic, ceva altfel.
Î: “Pe șapse iulnie în Austrialia” începe cu un text politic violent. Îmi amintesc că şi în romanul tău “Hora hoiturilor”, care e o metaforă politică, am întâlnit scene extrem de dure, ca de altfel şi în alte cărţi semnate de tine. De ce la tine politica pare să se împletească adesea cu violenţa?
R: Nu la mine se împleteşte; nu fac decât să descriu ce văd în realitate, ce trăim cu toţii. Un exemplu abstract: dintotdeauna românii au primit salarii, şi încă mai primesc, de câteva ori mai mici decât ale celor din occident. Or asta înseamnă că fiecărui român i-au fost furaţi din buzunar undeva la 1.000 şi ceva de dolari în fiecare lună în fiecare an de cel puţin 50 de ani încoace – ceea ce este extrem de brutal.
Cât despre povestirea “Legea pumnului (nr. 7/2023, republicată)”, la care te referi, e adevărat că este dură, dar în acelaşi timp măcar propune o soluţie. Or se ştie că nimic bun nu se obţine fără un sacrificiu. Dacă soluţia violentă dar eficientă de a elimina corupţia şi de a avea numai politicieni cinstiţi despre care e vorba în povestire ar fi aplicată vreodată în realitate, ar însemna durere la nivel personal şi bunăstare la nivel colectiv. Adică exact invers faţă de cum se întâmplă acum, şi aceasta pentru că politicienii şi funcţionarii de la stat nu poartă în cârca povara răspunderii, cum ar fi normal, şi atunci nu se tem de repercusiuni. Dar cum greşelile şi furturile lor înseamnă pierderi, acestea din urmă le plătim noi. Or nu este acest lucru, impus cu forţa şi care nu lasă victimei posibilitatea de a protesta sau de a se apăra, o cruzime?
Desigur, textul meu propune o rezolvare exagerată a problemei clasei politice. Dar să nu uităm că uneori SF-ul devine realitate…
Î: Am observat, de asemenea, că ai cel puţin trei povestiri care ar putea fi încadrate la subgenul SF matematic.
R: Nu sunt foarte pasionat de ideea de a categorisi lucrurile. Orice categorie are ceva din patul lui Procust şi dacă obiectul inclus este puţin altfel, alinierea sa la o categorie îl va mutila cu siguranţă. Dar da, sunt trei texte, dintre cele peste care s-a tipărit, chipurile, cartea, legate de matematică; e vorba despre cifre nocive, cifre vii, cifre noi… Există însă un pic de echilibru, pentru că există cel puţin două texte în volum care abordează, să-i zicem aşa, SF-ul gramatical.
Î: Pop quiz: te aşteptai să câştigi?
R: Oricine participă la orice fel de concurs speră, poate nu pe faţă, dar sigur în adâncul sufletului, că va câştiga. Ba mai mult, speră nu doar că va câştiga, dar chiar că va rupe gura târgului. Am trecut şi eu, ca probabil toată lumea, prin asta şi am început să înţeleg că totuşi nu aşa funcţionează sistemul. În plus, anul acesta concurenţa a fost extrem de puternică, cartea mea luptându-se cu ale unor autori foarte, foarte buni, cum ar fi Marian Coman (eram convins că el va câştiga!), Alexandru Lamba, Lucian Dragoş Bogdan, Daniel Timariu și alții… Aşa că anul acesta, nu o zic ca să par modest, ci pur şi simplu aşa a fost, nu am avut nicio aşteptare. În seara de 3 octombrie, când s-au decernat premiile la Predeal, îmi vedeam de lucru, eram la serviciu acasă, iar neavând aşteptări, nu aveam nici emoţii. …şi deodată primesc două telefoane, că “Pe șapse iulnie în Austrialia” a luat premiul cel mare!
În clipa aceea am simţit cum am trecut brusc într-o altă realitate, într-o altă variantă cuantică a realităţii. (O zic, desigur, în glumă.) Parcă era un tren trecut, de un macaz nebănuit, pe o linie complet nouă. “Cum adică am câştigat?” Nici până în ziua de azi nu m-am obişnuit cu adevărat cu ideea, dar nu este atât de important, pentru că în fond nu contează atât persoana mea sau reacţia mea, ci contează că această carte a plăcut unor oameni. Care este, în fond şi dincolo de orice altceva, motivul principal pentru care scriem.
A consemnat Constantin D. Pavel