Le vezi ochii arzând de entuziasm, cu pixul sau cu tastatura pregătite aidoma unor arme de foc, gata să năvălească asupra colii albe de hârtie și să o înroșească cu pasiune lor. Își închipuie că fiecare propoziție e o perlă prețioasă, fiecare frază o bijuterie…
Și poate că ar fi, dacă s-ar fi hrănit cu ce avea nevoie mintea lor în perioada de formare: lecturi serioase, solide, gramatică bine înțeleasă, exerciții peste exerciții, făcute cu disciplină și asumare. Dar sărmanii de ei nu au dat minții lor așa ceva decât într-o prea mică măsură și acum trag de propriul talent ca de o haină veche, încercând zadarnic să-l facă să pară costum de gală. Și este de-a dreptul dureros pentru un editor sau un redactor să se uite la ei cum își risipesc elanul în trilogii de sute sau chiar mii de pagini, care ar fi trebuit să rămână doar simple caiete de exercițiu.
Și da, am o profundă compasiune pentru ei. Îmi vine să-i iau de mână și să-i duc înapoi în biblioteca școlii, acolo unde au lipsit de la lecțiile de lectură, acolo unde n-au deschis cărțile fundamentale ale literaturii mondiale, operele care clădesc un scriitor la fel cum cărămizile clădesc o casă. Și îmi e al naibii de dificil să îmi stăpânesc fiorul de mânie față de părinții care n-au avut interesul să le pună o carte în mână, ba chiar și față de profesorii care i-au tratat, la orele de literatură, ca pe niște semințe seci în interior, deși talentul era acolo, clocotind în ei încă de la vârste fragede. Cum să nu fi crescut într-un pustiu literar și gramatical, când toți cei responsabili din viața lor au fost ocupați cu altceva?
Dar mai tragic decât toate acestea e că nici mediul actual nu-i mai ajută. S-au dus vremurile când cenaclurile literare îi adunau laolaltă pe cei care aveau scânteia scrisului, îi disciplinau, le dădeau uneltele cu care să-și transforme febra interioară în artă veritabilă. Astăzi, sunt singuri cu paginile lor și, sărmanii, se simt genii neînțelese, când de fapt încă se găsesc la stadiul incipient, în care au nevoie de un dascăl, de un confrate cu experiență, de o critică sinceră venită de la un specialist. Oh, ce mult mi-aș dori să putem reînvia iarăși locuri acelea magice în care cineva să le spună: „Bravo pentru pasiune, felicitări pentru idee, dar vezi că virgula aia nu are ce căuta acolo, vezi că personajele nu trebuie să vorbească toate la fel, vezi că îți lipsesc descrierile, iar dialogurile nu sunt naturale!”…
Dacă într-o bună zi aș vedea chiar și unul singur dintre acești tineri că își va înfrâna elanul, își va înțelege limitele și va porni temeinic să învețe meșteșugul scrisului înainte de a bombarda editurile cu manuscrise – adesea gata tehnoredactate, de parcă o editură e o doar o tipografie! – de peste 400 de pagini, aș chiui de bucurie.
Căci să scrii nu înseamnă doar să-ți verși ideile și pasiunea pe coala de hârtie, ci să-i dai și formă textului tău, să-i dai muzicalitate, să-i dai claritate, să-i dai stil, să-l aliniezi gramatical, să-i dai… literatură. Ah, nu, am vrut să spun, Literatură!
Dumnezeu a pus în voi acest talant, este minunat că simțiți imboldul de a-l înmulți și e superb că investiți viață din viața voastră pentru a face asta, însă, dragilor, vă rog din suflet, includeți în metrul cub de cărți – pe care este musai să le citiți înainte de a vă reîntoarce la scris romane – câteva manuale de gramatică și de stilistică literară. Și aveți răbdare. Multă răbdare. Mai ales dacă nu duceți în spate, încă din copilărie, o bibliotecă întinsă pe tot peretele sufrageriei…
Al vostru, întotdeauna,
Constantin D. Pavel