Dintotdeauna m-am simțit atras de lumile dispărute. Probabil fiindcă subconștientului meu i-ar fi plăcut să locuiască o vreme în interiorul lor și acestea să interacționeze cu el. Într-o carte, într-un tabou sau într-un film, cel care ia contact cu acestea este conștientul rațional, dar contactul este mediat de ideea că totul nu e decât o ficțiune, că nimic și nimeni din acea “re-creare de mediu” nu îl poate afecta în mod real. Pe când o cufundare a subconștientului în interiorul unei ficțiuni care se recreează cu ajutorul raționalului conștient nu mai simte “pelicula” ce separă cele două lumi și se cufundă în apele necunoscutului acestor lumi, simțindu-le ca reale. Altfel spus, atunci când devii creatorul lor, le simți pe cât de reale pot fi ele reconstituite, în mod conștient. Și, cumva, pe parcursul actului de creație este ca și când ai fi tu însuți prezent acolo, în carne și oase.
Acesta este, cel mai posibil, principalul motiv pentru care am simțit mereu dorința de a construi o lume dispărută. O vreme, m-am tot gândit la acest subiect și mi-am dorit să scriu propriul roman, în universul căruia să am acces deplin, să particip la acțiune cot la cot cu personajele, să trăiesc dimensiunea dramelor dar și a entuziasmului lor de a-și atinge țelurile, chiar și dincolo de simplul act al lecturii, care îmi permitea doar conștientizarea acestui univers.
Eram însă aproape sigur că nu o să-mi permit acest lux. Subiectul nu a fost abordat decât rareori în literatura noastră SF, iar eu nici acum nu cunosc motivele acestui lucru. Vreme de vreo două decenii am propus acest subiect diferitelor edituri cu care am intrat în contact, dar nu am obținut decât ridicări discrete din umeri sau încurajări vagi, de tipul “scrie tu romanul și mai vedem ce o să fie după aia”. Desigur că nu îmi veneau prea bine aceste răspunsuri vagi – nu dedici o treime sau chiar o jumătate de an din timpul tău liber pentru a ține la sertar o proză care ar merita, poate, o soartă mai adecvată statutului ei de operă literară. Așa că am rămas numai la stadiul de proiect și am continuat să încerc să plonjez în ficțiunile altora, ca simplu vizitator/spectator. Adevărat, nici nu ajunsesem să explorez toate variantele pe care le aveam la dispoziție (și despre care nu aflasem nici măcar că existau).
Prima “trezire” la acest tip de realitate am avut-o în momentul în care am purces la continuarea primului text literar de care nu am vrut să mă despart în mod real, după încetarea actului de lectură. Visam la o revenire în universul ficționl al lui R.F. Young, din “Septembrie avea treizeci de zile”, la o retrăire a emoțiilor, dar și a dramei emoționale desfășurate între domnul Danby și domnișoara androidă, învățătoarea fiului său Billy. Îmi dorisem atât de mult să aflu cum se reformulaseră viețile lor ficționale după sfârșitul relației abia schițate dintre ei, încât am cerut informații (prin scrisori), în stânga și în dreapta, cu privire la scriitorul american, pentru a afla mai multe despre bibliografia sa. Poate că scrisese și o continuare și eram nerăbdător să o citesc. Dezamăgirea a fost mare atunci când am aflat că nu o făcuse. Și asta m-a determinat să mă gândesc la o alternativă.
În 1991, m-am hotărât să-mi încerc puterile și să văd dacă aveam talentul necesar pentru a fi un “manierist”. Folosesc acest cuvânt pentru că în afară de imitator, pastișeur, calchiator și chiar copiator nu cunosc un altul pe care să-l fi înregistrat vocabularul limbii române și care să corespundă ideii de continuare a unui univers literar. Ideea de manierism artistic a apărut și a evoluat în secolul al XVI-lea, în Europa, grosso modo ca un pasaj între Renaștere și Baroc. Pentru a se transforma în artiști universali, capabili să pătrundă în interiorul stilului unui alt pictor sau sculptor și să-i înțeleagă principiile de creație, aceștia se angajau pentru o vreme chiar în clasele de ucenici ale acelor artiști, studiindu-le tehnicile și modul de a privi lumea înconjurătoare. Evident că nu puteau să facă acest lucru de prea multe ori, uceniciile durând ani buni, în epoca respectivă. În felul acesta, ne-au parvenit în clipa prezentă multe picturi despre care specialiștii nu pot afirma cu precizie dacă îi aparțin sau nu unui anumit pictor în maniera căruia era pictată pânza respectivă.
În literatură, cel puțin până în acest moment, nu a existat o astfel de opțiune. Este posibil ca acesta să fie unul dintre motivele pentru care manierismul nu a funcționat în acest domeniu artistic. Și, mai ales, în cel de sorginte SF. Pe de altă parte, într-o anumită perioadă, tentativele de manierism în acest domeniu (chiar și la nivel pur amatorial) au fost combătute sub eticheta de pastișă literară. Aș da aici un singur exemplu, luat din curentul main-stream: universul liric al lui Alexandru Vlahuță, care a scris într-un stil foarte apropiat de cel eminescian. Sociologia literară poate considera azi că, în fapt, piața lirică a vremii pentru care a creat Vlahuță a cerut pur și simplu continuarea atmosferei generate de geniul moldovean. Iar el nu a făcut altceva decât să le ofere acestor cititori fideli poeme în continuarea universului liric pe care-l admirau, dar pe care creatorul lor inițial nu mai putea să-l amplifice.
Existența unui curent manierist în literatura SF universală a devenit, însă, perceptibilă, mai ales în ultimele decenii. În literatură, câțiva dintre marii creatori au simțit nevoia de a construi, în continuare, în spiritul operelor fundamentale pe care le-au creat la un moment dat. Motivele au fost multiple: financiare, în sensul că editurile, fiind interesate de prelungirea unor opere de succes, le cereau să continuie linia odată începută și dovedită drept foarte practică; din orgoliu, pentru că își doreau poate să construiască un univers care să le continue existența și după încetarea vieții lor biologice și atunci erau tentați să scrie în continuare pe aceeași linie, chiar dacă, într-o primă fază, nu exista nicio editură care să fie interesată – vezi cazul lui J.R.R. Tolkien.
Acest tip de manierism individual a devenit viabil în secolul XX, considerat intervalul hiperproductivității în toate domeniile. Este posibil să-și continue existența și în secolul XXI, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, în special datorită intervenției celei de-a șaptea arte – filmul, care a și introdus pentru el denumirea de franciză. Priviți, spre exemplu, seria fantasy Harry Potter, realizată de scriitoarea J.R. Rowling și continuările acestui univers magic în lumea filmului.
Autorii au devenit interesați să continue în mod individual opere considerate încheiate în momentul apariției (vezi cazul romanului “Întâlnire cu Rama”, al lui A. C. Clarke și al continuărilor sale) sau în mod colectiv, atunci când propriile lor planuri de creație au fost altele, iar solicitarea pentru continuare a fost suficient de puternică, factorul decisiv dovedindu-se a fi cel al timpulului destinat creației (vezi “Grădina de pe Rama”, scrisă de Clarke în colaborare cu Gentry Lee).
Serialele “Star Trek” și “Stargate”, care au generat un interes enorm în rândul fanilor, au prelungit universurile respective aproape la nesfârșit, uzând de drepturile legale oferite de respectivele francize, dar generând și texte literare realizate după filmele în cauză.
În mod clar, manierismul revine treptat în actualitatea culturală a lumii. Și atunci, de ce nu și în literatura română? Pur și simplu, unele opere literare merită să fie continuate, deschizându-se în felul acesta și pentru generațiile de cititori de azi, care au alte standarde de apreciere decât generația de acum un secol. Iar a scrie “în maniera lui…” nu mai constituie o noutate atât de mare în prezent, pentru a fi perceput ca un act de extremism literar.