Acasa » Catalog » FREE STORIES »

Lei
0.00

Povestea omului picat din Lună

Povestea omului picat din Lună
de Dan Ninoiu

Povestire reprodusă prin amabilitatea Revistei Colecția SF!

Nu mai țin minte când l-am întâlnit prima dată pe nea Petrică și nici grație cărui concurs de împrejurări am ajuns să-l cunosc, așa cum nu mai știu nici dacă în ziua în care l-am vizitat acasă pentru prima dată, frunzele plopilor ce mărgineau aleea care ducea spre scara unde domicilia erau verzi ori ruginii; și de fapt nici nu mai știu dacă ramurile subțiri ale copacilor erau îmbrăcate cu frunze, cu muguri ori erau pline de promoroacă. Știu doar că atunci când mă aflam în preajma lui nea Petrică, Timpul se expanda și curgea nedefinit; puteau trece eoni întregi din momentul în care acesta se pornea pe povestit, fiindcă toate acestea erau amănunte pe care nici pe mine, nici pe Tavi – amândoi eram niște tinerei abia ieșiți din chinurile unei adolescențe pigmentată cu vise, dezamăgiri și nelipsita acnee juvenilă - nu ar fi putut să ne clintească de pe scaunele pe care ne așezasem cât mai comod, pentru a urmări cu gura căscată de uimire fabuloasele întâmplări pe care nea Petrică le trăise în perioada interbelică și ținea tare mult să ni le împărtășească. Imaginile lumii aceleia, ale oamenilor care trăiseră în acea perioadă, ne treceau sub formă de cuvinte prin fața ochilor de parcă s-ar fi aflat pe o scenă, ori ca într-un film, cu actorii reînviați ai vremurilor trecute, jucându-și iară și iară rolul vieții.

Și parcă niciodată cuvintele poveștilor sale nu fuseseră atât de mlădioase și nu se întrepătrunseseră atât de bine, așa încât puteau să capete forme vizuale tot puternice, ca în nopțile acelea lungi, de vară, pline de rotocoalele fumului de țigări asemănătoare unor pânze de corăbii ce plecau să exploreze văzduhul, despicându-se și lungindu-se apoi în fuioare subțiri, alburii, apoi topindu-și degetele iluzorii în cerul înstelat de deasupra noastră. Fiindcă, în acele vremuri, atât eu cât și prietenul meu, studenți fiind și neavând prea mulți bani în buzunare, aprinsul țigărilor una după alta era cam singura activitate prin care puteam păcăli o banală sticlă de suc pentru mai mult de două ore la terasa aceea minionă, situată la capătul unui gang îngust. Practic, puteam spune că experimentam fumatul ca un perfect alibi al trasului de timp față de îngrijitorul terasei, care nu știa cum să ne gonească mai repede de-acolo.

Și ce frumoase erau verile toride ale tinereților noastre, atunci când se închegau lumi și se stabileau destine! Oh, dar ce miresme îmbătătoare se ridicau noaptea din grădina cu plante medicinale a facultății de horticultură din apropiere (cred că era la vreo trei-patru curți depărtare), și încă ce lumi fantastice ne dezvăluiau poveștile de epocă ale lui nea Petrică! Iar noi, ca doi găgăuți de copii ce eram, le sorbeam cu nesaț până la saturație; deseori prindeam să ne imaginăm lumile respective, simțeam cum treceam pe strada Unirii și apăsam în fugă pe goarna Fordului lui Jean Mihail, ori visam peripluri pline de neprevăzut pe insule nedescoperite încă, pierzându-ne printre imaginile trecutului și navigând pe aripa timpului printre decenii și printre stele.

- Printre stele? făcu întrebător nea Petrică, scuturându-și pipa. Dar oare ați ajuns vreodată, măcar o singură dată, cu gândul până pe lună ori ați poposit cumva pe vreo stea?

Gestul scuturatului pipei, apoi curățatul acesteia precum și felul în care își îndesa tutunul în scobitura acesteia m-a făcut să-mi doresc ca, atunci când voi deveni un bătrân nefolositor, probabil atunci când voi depăși cu mult decât vârsta lui nea Petrică din acel moment, să-mi cumpăr o pipă, o cutie de tutun aromat englezesc, și să mă retrag într-o cabană izolată de la munte; acolo să fiu înconjurat de brazi falnici, de pădurea răcoroasă și să savurez orice ciripit al unei păsări ce zburdă din creangă-n creangă. Iar de dimineață, de la răsăritul soarelui, și până seara târziu, în apusul sângeriu, să stau pe verandă și să-mi scriu memoriile. Apoi, târziu în noapte, să mă așez pe balansoarul acela pe care-l comandasem tâmplarului înainte să părăsesc definitiv nebunia orașului, să mă legăn molcom, cu urechile ciulite, ascultând greierii dezlănțuiți, apoi să îmi îndes adânc tutunul în pipă și să eliberez fumul în rotocoale atât de largi, încât să poată cuprinde în căușul lor întreaga lună.

- Eu am văzut imaginile cu Neil Armstrong, de la aselenizare, spuse Tavi, așa încât putem spune că, odată cu el, sau mai ales prin el, întreaga omenire a pășit pe lună. Cum s-ar spune, dacă omenirea a fost pe Lună, păi atunci și noi am fost acolo.

- He-he, râse misterios nea Petrică. Așa o fi, măi domnule Tavi, dar dacă îl extragem acum pe Neil Armstrong din ecuația matale, ia spune, ai fost cumva pe Lună au ba?

- Este de la sine înțeles că nu am fost, nea Petrică, mai ales că nici nu avem mijloacele necesare ca să ajungem acolo, am spus eu, încercând să nu deviez discuția spre un punct inconfortabil.

- Nu avem nici pregătirea necesară, m-a completat Tavi, și nici măcar nu ne-am născut în țara potrivită unde am fi putut spera ca, la un moment dat, să putem aplica la un program de instruire și pregătire care să ne ajute să devenim astronauți. Nici măcar nu am ajuns în preajma lui Dumitru Prunariu, să vedem și noi cum arată în carne și oase primul român care a zburat în Cosmos, așa că ce să mai vorbim, până la a ajunge pe Lună este cale lungă.

Nea Petrică își scutură iarăşi scrumul din pipă cu gesturi tacticoase, pe care i le cunoșteam deja. Apoi o privi îndeaproape, prin ochelarii săi de apropiere, scoase batista din buzunar și frecă migălos scrumul de dinăuntru, acela care n-apucase încă să se scuture. Luă o înghițitură modestă din paharul de vodcă, fiindcă întotdeauna la o pipă îi plăcea să bea și o tărie, își drese glasul și șopti conspirativ către noi, privindu-ne iscoditor:

- Măi băieți, și dacă v-aș spune eu vouă un secret? Dar știți, ăsta chiar este un secret din acela, veritabil, serios; evident că nu mulți oameni îl cunosc, că doar de-aia este și secret. Face parte din categoria acelor secrete care devin împovărătoare pentru cel ce ajunge să le cunoască, pentru că atunci când începe să realizeze că imposibilul nu există, bietul om clachează, înnebunește, ba chiar își ia câmpii și fuge de-acasă. În timp, dacă are noroc, ajunge să fie internat la spitalul de la parc, ori, dacă are ghinion, sfârșește în uitare, îngropat de birocrație în sanatoriul din Poiana Mare.

Ne-am uitat unul la altul, eu și Tavi, și am zâmbit puțin. E drept, nea Petrică se afla la al doilea pahar de vodcă, cel puțin de când sosisem noi la masă. Probabil că mai băuse încă unul cu precedentul interlocutor, pe care nu-l prinsesem; însă nu părea a-și fi băut mințile până într-atât încât să se apuce să vorbească tot felul de bazaconii. Bine, poveștile sale erau frumoase, aveau parfum de epocă trecută, aveau savoare, erau extrem de vizuale, dar nu vedeam ce secret mare ar fi fost aici.

- Dacă v-aș spune că eu l-am cunoscut pe omul care a fost pe Lună și s-a întors, ce-ați zice voi?

Privim nedumeriți unul spre celălalt, chicotind, socotind că nea Petrică vrea să ne joace o farsă. Probabil că vrea să ne pună la încercare credulitatea, naivitatea, și de ce să nu recunoaștem, ar cam fi avut și motive, mai ales mulțumită talentului său de povestitor.

- L-ai cunoscut personal, nea Petrică?

- Normal.

- I-ai strâns mâna, ai stat matale de vorbă cu el?

- Ba chiar îl ajut să se și bărbierească dimineața, măi copile....

- Aaaa, păi de ce nu ai spus așa de la început, nea Petrică? ne dumirim noi într-un târziu că omul vrea să râdă de noi și nu știa de unde să înceapă, așa că izbucnim și noi în hohote sincere de râs.

- Râdeți voi degeaba, acuma, măi băieți, spuse afectat nea Petrică, însă acesta e adevărul, nu-l puteam ascunde... Iar dacă aveți răbdare am să vă spun eu mai multe, cândva.. poate și acum, dacă o să stați să mă ascultați. Haideți să vă povestesc, dau eu rândul ăsta de bere, asta dacă mai stați să mă ascultați și dacă nu aveți cumva altă treabă; adică oricum treabă nu aveți, că sunteți în vacanță, și slavă Domnului că nu lucrați nicăieri, că mâine nu trebuie să plecați la muncă.

Și făcu semn barmaniței să vină la noi la masă și îi mai comandă un rând, câte o bere pentru mine și Tavi, și încă un pahar de votcă pentru sine, asta spre marea dezamăgire a fetei, care sperase până în ultima clipă că o chemasem ca să plătim și să ne retragem. Ne-am uitat în jurul nostru și am realizat că eram ultimii mușterii și țineam fetei ultima masă ocupată, iară ceasurile trecuseră de miezul nopții și prezența noastră acolo o obliga să plece mai târziu acasă.

- Iar eu sunt un amărât de pensionar, care a ajuns să momească cu o bere pe cineva, doar ca să-l asculte atunci când dorește să-și depene amintirile. Nu mai stăm mult, domnișoară, i se adresă nea Petrică barmaniței, mai ales eu… vedeți, oricum dumneavoastră aveți mai mult timp de stat decât mine, mai adăugă resemnat, după care își umezi buzele în vodca limpede.

Timpul părea că se oprise brusc în loc. Nu se mai auzea nici un fel de glas al vreunei păsări de noapte, ori vreun bâzâit de insecte, indiferent că ar fi fost vorba despre vreun țânțar înfometat care îți dădea ocol pe lângă urechi, ori de vreun greieraș rătăcit fără să știe cum pe terasă, și care se pomenise dintr-odată pătruns de arta muzicală, sub cerul înstelat care se oprise, încremenit în toată vastitatea sa.

- Eram undeva, fie la sfârșitul primăverii, fie la începutul verii anului 1935, știu că doar ce împlinisem 21 de ani și mă angajasem ca reporter, tânăr și plin de elan, la Gazeta, un ziar destul de nou față de Curentul lui Pamfil Șeicaru, să zicem, dar avea un colectiv tânăr și o conducere ambițioasă, își începu nea Petrică povestea. Cred că era pe la începutul lui iulie, totuși, țin minte că era după Rusalii, chiar după ziua mea, după sfântul Petre, iar eu fusesem trimis să documentez și să realizez un reportaj despre obiceiurile folclorice din zona de munte a Buzăului. Era vremea în care începeau să se organizeze pelerinaje la Maglavit, pentru că lumea voia să-l cunoască pe Petrache Lupu, eroul unui reportaj jurnalistic îndrăzneț al celor de la Dimineața. Oricum, Petrache Lupu era un cioban fără știință de carte, ale cărui cunoștințe despre viață, despre religie erau cu totul limitate; cu toate astea, omul spunea că îl văzuse pe Dumnezeu și stătuse de vorbă cu El, iar jurnaliștii în goana lor după senzațional îi atribuiseră titulatura de sfânt. Destul de interesant an, veți spune, și da, câtă dreptate ați avea! Doar că eu nu am gândit ca voi atunci, și am ales poalele munților Buzăului… ei bine, în câteva zile ale acelui an am ajuns să trăiesc ceva ce nu poate trăi un om obișnuit în întreaga lui viață, ori poate niciodată.

- Păi ce s-a întâmplat acolo, nea Petrică? l-am întrebat, întrucât începutul poveștii începuse să-mi trezească interesul și doream să aflu mai multe amănunte despre desfășurarea ulterioară a evenimentelor.

- Într-acea după-amiază m-am pus în tren din gara Băneasa și am părăsit capitala cu destinația munților Buzăului, având intenția de a ajunge, până să se înnopteze, la un conac cald și primitor de oaspeți, acolo unde patronul ziarului, un tip pe care-l chema Drăghici, îmi aranjase să fiu instalat peste noapte. Pe întreaga durată a călătoriei nu țin minte să se fi întâmplat ceva ieșit din comun, iar drumul a decurs simplu și fără complicații, cu oameni care călătoreau spre treburile lor – ca și mine, de altfel – și după două ore m-am trezit în gara Buzăului, loc de unde am luat un alt tren ca să ajung la destinația dorită, cât mai aproape de culmile montane. Am coborât la stația convenită când soarele începea să se piardă pe după coline, dar încă mai aveam parte de suficientă lumină a zilei cât să pot zări lângă peronul pe care coborâsem un flăcău, care s-a dovedit până la urmă pe mine mă aștepta, cocoțat pe o șaretă care, după cum era alcătuită și după culorile vii în care era vopsită, mi s-a părut a fi deosebită față de locurile, căruțele sau oamenii dimprejurul nostru. Mi-am aruncat valijoara în spate, m-am așezat lângă el și am pornit către ținuturile împădurite. Înserarea se întindea, drumul începea să urce și să se ascundă tot mai mult printre brazii groși și înalți, iar aerul devenea tot mai încărcat de mirosul jilav al coniferelor, al pământului reavăn. ”A plouat puțintel mai devreme”, mă lămuri companionul meu și, într-adevăr, vârfurile copacilor mai înalți abia se zăreau, ascunși printre fuioarele de aburi albicioși.

Pe măsură ce mergeam cu șareta, mai bine zis pe măsură ce traseul nostru urca sinuos prin pădure, în curbe tot mai strânse, peisajul devenea tot mai searbăd, mai uscat; copacii se împuținau, umiditatea aerului scădea, până când deveni uscat, iar grohotișul se aglomera pe marginea drumului. Treceam pe lângă pietroaie din ce în ce mai mari, ba chiar aveam impresia că drumul tăiase în două bolovani de dimensiuni uriașe doar ca să-și croiască loc spre înălțimile munților. La un moment dat, după ce am trecut printr-un fel poartă străjuită de două pietroaie mari, în față ni se deschis o priveliște unică: un platou montan cu culmi domoale, cu jnepeni și arbuști, cu o iarbă deasă și înaltă care se unduia la cea mai mică adiere a vântului, iar în depărtare un conac cu două caturi, luminat de zeci de torțe, spre care ducea drumul nostru.

Odată ajuns acolo, am fost întâmpinat în pragul conacului de către gazdă, un bărbat voinic, cam pe la cincizeci de ani, care, împreună cu soția sa, s-a scuzat că nu putea fi de față întreaga sa familie, în timp ce în jurul său se roteau tăcuți o mulțime de servitori. După ce am fost condus și instalat în camera de oaspeți de un băiețel îmbrăcat într-un costum extrem de colorat și simpatic, am apucat doar să îmi schimb hainele de drum, pline de praf, și să arunc o privire de la fereastră cât să mă familiarizez cu împrejurimile.

Torțele care ardeau în jurul curților gazdei mele aruncau limbi de lumini roșiatice, prelungi, către pădurea deloc îndepărtată, către arbuștii piperniciți de la marginea acesteia. În rest, deși cerul era senin, fără nici un crâmpei de nor care să ascundă strălucirea stelelor, totuși peste tot și peste toate domnea senzația că afară era o noapte întunecată, fără lună, Și într-adevăr, am căutat peste tot și nu am găsit luna, însă atunci nu am dat atenție acestui amănunt. Eh, mi-am zis atunci nepăsător, și în București mai prinsesem multe nopți întunecate de vară, așa că o noapte fără lună pe culmile munților Buzăului nu poate fi ceva neobișnuit. Nu avea să fie decât o experiență pe care cu siguranță n-aș fi ținut-o minte, dacă evenimentele care au urmat ar fi avut o altă desfășurare. Ori poate că ar fi fost mai bine ca ele să nu fi existat, da’ apoi, dacă stau să mă gândesc, cred că evenimentele programate s-ar fi produs indiferent de dorinţa mea şi măcar toată povestea asta să nu mi se fi întâmplat mie.

Dar să revin la seara în care am fost găzduit la conacul acela primitor. După ce am apucat să mă schimb, am coborât în sala mare a clădirii, unde gazda amenajase cu mult bun gust un fel de recepție, o masă de întâmpinare. Poate că așa era obiceiul din acele ținuturi, poate că ținea și de tradiționala ospeție a moldovenilor, plus de-asta, mai și fusesem îndrumat spre aceste așezări. Apoi, amfitrionul era o cunoștință a directorului meu de ziar și cu siguranță că ei doi împreună aveau legături mult mai vechi, se cunoșteau de mai mult timp, ce să mai!, erau întrunite toate motivele din lume ca gazda mea să mă trateze ca pe un oaspete de seamă și să se comporte impecabil.

Ospățul a fost unul deosebit de gustos, cu specialități culinare pe care nu le mai întâlnisem, unul la care nu îmi mai fusese dat să iau parte până atunci. S-a desfășurat la lumina unor candelabre somptuoase, prinse cu mare iscusință de tavan, iar lumina lumânărilor groase ce ardeau făceau ca încăperea să fie luminată ca ziua. Față de momentul primirii, de data asta și-au făcut apariția și cei trei copii ai gazdei, doi puștani roșcovani de vreo doisprezece-treisprezece ani, gemeni, și o fată mai mare, de o frumusețe specială, care doar ce absolvise cursurile unui liceu de la Iași și venise acasă să-și pregătească examenul de bacalaureat. Evident că, în timpul mesei, tânăra Otilia – căci așa se numea fata – îmi atrăgea mai mult privirile decât restul comesenilor, însă am încercat ca privirile pe care i le aruncam să fie cât mai discrete și cât mai puțin deranjante pentru cei din jur. Mai ales că ni se mai alăturaseră sora gazdei împreună cu soțul acesteia, niște persoane aparent reci, scorțoase și distante, și care nici nu se așezaseră că începuseră să mă scruteze cu priviri pline de curiozitate. Am început să mă simt puțin stingherit de insistența acestora, astfel încât în conversația cu gazda despre perioada pe care o petrecuse el în București, în urmă cu două decenii, am dat doar răspunsuri cât mai concise, încercând să maschez faptul că atenția ce mi-o acordaseră de la bun început noii veniți mă stingherea.

- Superficialitatea este o boală națională, își continuă netulburat tirada stăpânul casei, încercând să-și argumenteze poziția în discuția cu cumnatul său, de aceea noi nu putem să progresăm. Iar progresul este cheia bunăstării oricărei nații, cum bine știți. Așa încât, între a susține cu bicisnicie o ideea perimată și a avea un comportament care se opune progresului, retrograd, și a încerca lucruri noi despre care nu știi dacă sunt eronate ori juste, ci doar te-ai amăgit așteptând și neavând nici un fel de pornire în a întreprinde ceva, ei bine, aș merge pe cea de-a doua variantă.

- Tu nu cumva te temi, dragule, interveni atunci soția sa, că prin acordarea dreptului la vot femeilor, situația multor partide politice din România s-ar putea schimba radical? Că doar ceea ce s-a făcut mare în lumea asta, prin femei s-a făcut. Și pentru că femeile sunt mult mai deștepte decât bărbații, nu va fi departe ziua în care acestea vor conduce de facto lumea.

- Da’ de unde, interveni atunci cumnatul gazdei. Eu personal numesc deșteaptă o femeie care poate să sucească capul bărbaților, fără a-și întrebuința inteligența. Fiindcă acesta este rostul femeilor, și așa va rămâne și după ce noi nu vom mai fi, și evident că acesta este rolul bărbaților dintotdeauna, să fie subjugați de o femeie care știe cum să le sucească capul. Pentru că, vreți sau nu vreți, dar dintotdeauna femeia a fost discordia lumii, încă de la căderea Troiei; e drept că asta nu înseamnă că va fi discordia lumii doar când li se va da dreptul la vot, ci ar putea veni după ce li se va dreptul de a fi alese în structurile politice.

- Chiar crezi că se va întâmpla asta, Ionele? întrebă cu un aer de naivitate soția sa.

- Draga mea, mă tem că va fi așa, îi răspunse, continuându-și ideea lăsată pentru câteva clipe în suspans. Vezi tu, eu consider că femeia este numai sexualitate, mai ales în politică, în timp ce bărbatul este un asexual. Ce vreau să spun este că, dacă bărbatul politic este caracterizat ca fiind o persoană publică și își asumă politic acest demers, femeia în politică va fi o totalitate a însușirilor morfologice, fiziologice și psihologice care caracterizează viața politică însăși. Va fi un prădător extrem de vorace al vieții sociale așa cum o știm, care își va folosi toate însușirile, de multe ori chiar și imorale din punctul de vedere al bărbatului politic însă acestea vor fi total asumate de către femeie, pentru a accede în funcții cât mai înalte, la lefuri cât mai grase și ușor obținute. Nu vezi lucrurile în felul ăsta, tinere? mi se adresă direct, surprinzându-mă într-unul din acele momente în care încercam să arunc, pe furiș, o privire spre fata stăpânului casei.

- Știți, am răspuns jenat, eu nu mă descurc așa de bine cu politica, poate și pentru că nu am fost niciodată interesat de ea. Ba chiar aș spune că nu îmi doresc să o înțeleg deloc.

- Ei bine, asta nu am cum s-o cred, tinere, rosti el sonor, privindu-mă cu un aer de superioritate, atitudine care prin care dorea să-mi transmită că nu acceptă să fie contrazis de nimeni. La vârsta voastră, voi, generația mai puțin matură și cu responsabilități minime, jucați totul pe o carte pe care o considerați câștigătoare și, atunci când realitatea vă va lovi, veți avea un mare șoc.

- Dumnealui își dorește să devină un ziarist, însă, deocamdată, nu este decât un ucenic ce-și caută drumul în publicistica bucureșteană, îmi luă apărarea gazda. Cu siguranță că domeniul politic al ziarului unde scrie a încredințat unei persoane cu mai multă experiență un domeniu așa de sensibil precum politica, dragă cumnate.

- Întocmai, le-am confirmat eu în grabă, mulțumit că mi se luase apărarea.

- Ah, ce dezamăgire teribilă, rosti resemnat cumnatul gazdei după care făcu un gest de lehamite cu mâna. Ca să fiu sincer, mă așteptam ca tinerii din ziua de azi să fie mult mai interesați de modul în care vor trăi peste zece ori peste douăzeci de ani, însă este evident că așteptările mele nu au un suport fundamentat.

- Îmi pare rău că v-am decepționat, am rostit.

- Nu este cazul, spuse, oricum discuția noastră se îndepărtase de la subiectul pe care doream să-l discut cu amabila dumitale gazdă, așa că ne veți scuza dacă noi ne vom retrage în altă încăpere.

- Dumnealui vine după un drum lung și obositor, abia a picat de la București, și are nevie de odihnă, interveni amfitrionul, dar las în grija Otiliei să facă oficiile de gazdă în locul meu.

Ei bine, măi copii, abia atunci am început să cred că visele se pot îndeplini și că plutesc de fericire pe deasupra Pământului. Fata aceea de o frumusețe neobişnuită, la chipul căreia încercasem să privesc pe furiș în timpul mesei, avea să se ocupe și să facă pe gazda cu mine, era ceva ce nu sperasem în niciun caz că se va întâmpla. Drept pentru care, în momentul în care aceasta mi-a făcut semn să o urmez, m-am ridicat atât de ușor de parcă pierdusem brusc cel puțin jumătate din greutate. Dar nu m-a intrigat acest minor aspect, până la urmă eu îmi dorisem să ajung cât mai repede lângă frumoasa Otilia, să încerc să-i simt mirosul pe care-l corpul său tânăr îl răspândea.

M-a întrebat dacă am vreo curiozitate, întrebări de pus, dacă sunt prea obosit sau dimpotrivă, doresc să mai zăbovesc cât să vizitez împrejurimile conacului, pe care ar fi bucuroasă să mi le arate. În mod cert, oricât de obosit aș fi fost, invitația de a face câțiva pași în natură, la lumina torțelor din jurul proprietății, alături de silueta sa diafană, ar fi învins toate obstacolele; drept pentru care am susținut că drumul nu a fost atât de obositor și că mi-aș dori din tot sufletul să mă familiarizeze cu locurile, cu ținutul dimprejur, mai ales că ziua a doua se anunța a fi una dificilă și destul de lungă.

Am ieșit pe o ușă laterală a conacului, care se afla pe un hol ce ducea la bucătărie și despre care mi-a povestit că o folosea atunci când era copil ca să iasă mai repede la joacă, prin curte, fără să mai fie nevoită să treacă prin salon.

- Vino, vreau să-ți arăt ceva special, îmi spuse când ieșisem deja în curte, apucându-mă de mână. Ai încredere în mine, va fi un Ceva care te va surprinde, și pot să spun că nu toată lumea are ocazia să vadă Asta.

Măi copii, nu are rost să vă spun că fetișcana aia bălaie și plină de viață îmi câștigase nu doar încrederea, dar zâmbetul ei senin îmi vrăjise privirea și îmi cucerise inima. Simțeam că, dacă Pământul se învârte în jurul Soarelui, atunci înseamnă că tot Universul pe care-l cunoșteam era esențial să se învârtă în jurul ei și nu mi-aș fi putut imagina cum ar putea să fie altfel. Această Otilia avea un farmec și o grație aparte, era precum o stea strălucitoare ce ar fi putut atrage și alte universuri dacă și-ar fi pus în gând, nu doar pe al meu; dar na, nici nu știu cum să vă povestesc ce a fost atunci, când ești tânăr este foarte ușor să fii atras de farmecul inefabil al unei femei.

Părăsisem de ceva vreme curtea conacului, după ce luasem cu noi câte o torță să ne lumineze drumul, și plecasem spre o colină aflată în apropiere, iar după aceasta, Otilia mă avertizase că voi trăi o mare uimire. A spus-o într-un fel pe care începeam să i-l atribui ei, un stil pe care începeam să-l descopăr, unul drăgălaș și plin de gingășie, inefabil încă de la bun început, ce putea transforma orice poftă într-o dorință de nerefuzat.

Drumul spre colină era unul lin, drept, bine bătătorit și fără să aibă acele urme adânci ale roților de la căruțele țăranilor care-și transportau marfa pe orice vreme, ori de alte mijloace de transport, așa cum întâlnisem prin orice sat românesc pe care-l vizitasem până atunci. E drept însă, era puțin probabil să avem parte de furnicarul cu care eram obișnuit prin București pe acest platou montan, așa încât m-am liniștit, eram doar eu cu Otilia în toată această pustietate. Doar noi doi în această întreagă poveste! Eh, și ce frumos mi se părea că sună!

Ajunși pe colină, am văzut în josul acesteia un fel de iaz, mărginit cu trestii, cu un ponton micuț din lemn, care se întindea câțiva metri deasupra apei.

- Fac prinsoare că nu știi în ce loc te afli, încercă ea să mă tachineze delicat, ținându-mă în continuare de mână.

- Dacă sunt în preajma dumitale, pentru mine chiar nu mai contează în ce loc mă aflu, i-am spus, privind-o direct în ochi și încercând să-mi lărgesc cât mai mult trecerea către sufletul ei, asta pentru a-i putea dezveli cât mai nestingherit sentimentele pe care prezența sa mi le trezea.

- Bărbații, râse ea cochet, toți spuneți lucruri mari și realizați puțin. Însă dumneata cunoști măcar ți-ai dori de la viață?

- Mi-aș dori din toată inima să fii fericită, i-am răspuns imediat, și mi-aș dori ca eu să fiu bărbatul care să te facă fericită.

- Vai, domnule, vă mulțumesc, dar cuvintele dumneavoastră mă fac să roșesc.

În acel moment, de undeva, ca dintr-o depărtare nesfârșită, a răzbătut până la noi sunetul moale al unor tălăngi, semn că nu departe de noi se afla o stână. Probabil că-l mai auzisem și mai devreme, fără a-i da vreo mare importanță, însă adierea ușoară de peste creste aducea din vreme în vreme câte un lătrat de câine, un dangăt de talangă, un glas de bucium.

- Da, nu știai că este și o stână în apropiere?, mă întrebă cu un aer intrigat, confirmându-mi că nu mă înșelase auzul. Haide acum pe pontonul de la lac, să-ți arăt acel Ceva.

M-am lăsat condus de diafana sa prezență spre acel ponton, deasupra unor ape smolite în care se oglindeau strălucitoare stelele.

- Ei bine, ia privește în jos, spre undele lacului, îmi ceru ea, iar eu, supus, i-am dat ascultare.

Ei bine, măi copii, undeva spre fundul lacului am zărit oglindit cerul înstelat, așa cum îl știam eu când mergeam pe străzile Bucureștilor, ceva mai luminat decât în noaptea asta, și mă întrebam cum naiba de se vede mai bine și mai clar oglindit pe ape decât privindu-l direct. Poate că este și luna pe aici, pe undeva, mi-am zis, și am scrutat iarăși cerul după astrul nopții, însă în zadar.

- Ceea ce cauți vei găsi mai încolo, rosti Otilia, întinzând brațul spre partea mea stângă, unde se oglindea în ape o lună cu reflexii albastre, străbătută de câteva contururi albicioase, precum capetele acesteia.

- Ce fel de lună este aceasta? am întrebat atunci nedumerit, și cum se face că nu o zăresc de niciun fel pe cer?

- Pentru că tu ești deja pe Lună, iar acolo jos, ceea ce vezi tu este Pământul de pe care tocmai ai sosit în seara asta, la cină.

- Ha, am făcut, îți arde să glumești acuma pe seama mea.

- Ba deloc, chicoti, aici ești pe Lună, iar acolo jos ceea ce vezi tu este Pământul.

- Atunci înseamnă că visez, mi-am zis și am încercat să mă ciupesc de braț ca să mă conving dacă totul este aievea. Așa ceva nu este real, nu are cum să se întâmple.

M-am ciupit cât am putut de tare și vreau să vă spun că durerea pe care am resimțit-o atunci a fost al naibii de puternică și de intensă. Ceva în sinea mea îmi spunea că s-ar putea ca Otilia să aibă dreptate și că fără să îmi dau seama în ce fel ajunsesem undeva... Am privit spre împrejurimi, spre colinele domoale din preajma noastră, scăldate într-o lumină argintie, am privit spre cerul negru ca smoala, printre miile de stele care clipeau complice și nu mi.am putut imagina în niciun fel cum de ajunsesem atât de repede pe Lună. Știam că este imposibil de ajuns, asta chiar dacă citisem, în copilărie, toate aventurile din cărțile lui Jules Verne... dar acum a fost prea simplu, prea…

M-am pomenit cum Otilia îmi apucă ambii obraji cu palmele ei delicate și mă sărută apăsat pe buze. Dau să gust înapoi, fiindcă nici nu apucasem să savurez momentul pe de-a-ntregul, însă mă oprește delicat, cu un deget.

- Ei bine, cum ți se pare acum: visezi, sau totul este real?

- Cu siguranță că dacă visez este un vis din care nu mi-aș dori să mă trezesc, am răspuns, și am decis să-mi forţez norocul: Pot să încerc încă odată? vreau să mă conving dacă ești reală sau dacă nu cumva ești cea mai agreabilă plăsmuire a visului meu.

- Ai avut ocazia să te convingi, mai devreme, îmi respinse încercarea, zâmbind.

- Sărutarea nu trebuie să aibă brutalitatea asta alimentară, pe care am simțit-o, ci îmi doresc să fie uşoară, delicată, care să-ți semene și despre care să pot spune că vine de la tine.

- Dumneata vrei să știi cam multe dintr-odată, tinere jurnalist, și asta fără să dai deloc atenția cuvenită locului unde te afli. Poate că ar trebui să mergem la stâna aceea din depărtare, la Cioban, să vezi îndeaproape ceea vedeți de jos, de pe Pământ, de fiecare data când aveți lună plină.

- Vrei să spui că siluetele pe care le-am denumit Ciobanul cu oile de pe Lună chiar există?

- Întocmai, și astfel vei înțelege pe deplin de ce trebuie să te consideri un privilegiat.

- Sigur, întotdeauna mi-am dorit să fiu un privilegiat, de aceea mereu mi-am dorit mai mult, am răspuns, iar atunci mi-am întins gâtul spre ea și am vrut să o iau prin surprindere și să-i fur o nouă sărutare.

Doar că, neîndemânatic cum eram în tinerețe, tălpile mi s-au desprins de lemnul ud și am alunecat, pierzându-mi echilibrul și prăbușindu-mă în apele negre ale lacului. Atunci am simțit pe dată cum cad, cum apele mă învăluie și cum căderea asta a mea este tot mai rapidă, mai accelerată – simțeam ceea ce simțeam de obicei când visam în somn că pic în gol. Și după ce am fost acoperit de ape, după ce am încercat să mă zbat, să mă ridic la suprafață, la un moment dat nu am mai simțit nimic și totul s-a transformat în neant, în negură, în niciunde.

M-am trezit a doua zi pe marginea unui drum, plin de colb și cu o durere care se transmitea în toate oasele. Lângă mine se opriseră un țăran împreună cu consoarta sa, plecați cu noaptea în cap și cu sapa în spinare să-și lucreze pământul încă de la primele ore ale dimineții ca să evite căldura de la miezul zilei, și care mă spălau cu apă rece pe față încercând să mă trezească. Cu chiu, cu vai, mi-am revenit și am observat că eram îmbrăcat în aceleași haine pe care le purtasem la cină, cu o seară înainte, că nu aveam cu mine geanta de drum cu care plecasem de-acasă și, poate cel mai important aspect, mă aflam pe undeva prin Gorj, pe lângă Târgu-Cărbunești, deşi țin minte bine că plecasem în direcția Buzăului. După ce m-am pus pe picioare cât de cât și am aflat de la ei pe unde sunt, am început să-i întreb pe bieții oameni cum pot să mă întorc înapoi pe Lună, dacă știu cumva drumul. Aceștia m-au privit cu milă, ba, mai mult de-atât, am auzit-o pe femeie zicând „Bietul copil, l-au lovit prea tare la cap și acum cine știe unde crede că se află”, și m-am dumirit dintr-odată: aceștia credeau că fusesem victima unui jaf, că hoții îmi furaseră toate hainele, documentele și banii pe care-i aveam la mine.

Una peste alta, măi copii, am revenit a doua zi în București, ajutat de cei doi țărani, dar și de preotul din sat – un om cu inimă largă, care m-a primit la el în casa parohială, mi-a dat haine de schimb și mi-a plătit trenul de întoarcere –, și am mers la redacție. Acolo, directorul era foc și pară pe mine, m-a certat că nu am ajuns acolo unde mă trimisese el, că m-au așteptat oamenii aceia din Buzău trei zile la rând în gară ca să mă ducă acolo trebuia să fac reportajul și că ar trebui să încerc să-mi bag mințile în cap și să nu mai spun nimănui povestea asta, că vezi Doamne, mă plimbasem eu pe Lună și că picasem înapoi de-acolo.

Câteodată stau să mă întreb dacă tot ce am trăit în acea zi a fost real, măi copii, sau dacă a fost doar un vis și dacă nu cumva chiar am fost bătut și jefuit în tren, apoi am fost lăsat de izbeliște pe marginea drumului, undeva, prin țară.

Și nea Petrică își încheie aici povestea, luă un chibrit și își aprinse tutunul pe care-l îndesase în pipă și sorbi fumul cu nesaț. Am păstrat un mic moment de tăcere, fiindcă, trebuie să recunosc, povestea asta ne captivase și încă încercam să ieșim din aburii cu care imaginația noastră ne împânzise vederea. Ochii minții încă vedeau conacul luminat de torțe de pe Lună, în urechi încă ne răsuna sunetul moale și îndepărtat al tălăngilor, iar personalitatea Otiliei plutea în aer.

- Și nu ai mai încercat să refaci drumul, nea Petrică? a întrebat atunci Tavi, dând glas unei curiozități firești.

- Cum să nu, măi copile, însă halta aia la care coborâsem nu mai exista. Am căutat-o de nenumărate ori, nu doar o dată. Am încercat în fiecare an să ajung acolo. Am trecut și cu trenul, am trecut și cu mașina ziarului de câteva ori prin regiunea respectivă, așa cum îmi aminteam că ajunsesem acolo… ei bine, nu am găsit nicio urmă de haltă, nici urmă de drum care să ia munții pieptiș și să urce spre platoul montan; nu am găsit nimic care să semene cu lucrurile pe care le-am trăit în acea zi și în acea noapte. Se topiseră de parcă nici nu existaseră vreodată.

- Foarte ciudat, nea Petrică, am zis. Oare să fi avut matale un vis de dimensiunile astea?

- Nici acum nu știu ce să cred, răspunse acesta oftând. Dar eu cred că nu am visat, totul a fost prea real și prea frumos ca să fi fost doar un vis.

Orele erau deja târzii în noapte, era cam două și jumătate, așa că, spre marea surprindere a barmaniței care foarte probabil își făcuse planul că va înnopta la locul de muncă, nea Petrică a chemat-o să achite ultimele comenzi, după care ne-am luat frumos rămas bun și ne-am despărțit.

Timpul a trecut repede de-atunci, însă poveștile au continuat să existe, străbătând neîmbătrânite timpul. Chiar dacă la câțiva ani de la vara aceea de neuitat nea Petrică a părăsit această lume, sunt convins de faptul că acesta reușise, într-un final, să găsească halta aceea și drumul printre munți care ducea direct spre Lună. Iar acolo, pentru că până la urmă totul trebuie să aibă un final fericit, cu siguranță că a regăsit-o, pe pontonul de pe lac, pe minunata sa Otilia, în sunetul moale al unor tălăngi îndepărtate.


© Dan Ninoiu, 2019
© Editura Pavcon, 2019

Reproducerea, parţială sau integrală, a textului de faţă fără consimţământul scris al deţinătorilor de copyright este strict interzisă.

_____________
Cărțile scriitorului Dan Ninoiu pot fi citite AICI

Apasă pe butonul ”Mărturii” și lasă-ne impresia ta despre această povestire. Îți mulțumim! :)
Marturii
Categorii
Cautare Rapida
 
Titlu sau Autor
Cautare Avansata
Producatori
Informatii Producator
Pavcon
Pavcon Pagina Producatorului
Alte produse
Share Product
Share via E-Mail
Share on Facebook Share on Twitter
pavconbanner