Acasa » Catalog » FREE STORIES »

Lei
0.00

În dimineața următoare

În dimineața următoare
de Florin Purluca

Povestire reprodusă prin amabilitatea Revistei CSF!

Micuța Tania a venit lângă pat și m-a împuns cu un deget. Am tresărit. Am analizat-o, cu ochii împăienjeniți de la oboseala acumulată în ultimele nopți nedormite. M-am uitat la ceasul chinezesc, cu afișaj electronic, fixat stângaci de mine pe perete, cu vreo cinci ani în urmă. Un ciocan și un cui, plus falsa impresie că prezența lui avea să spulbere senzația de anost inoculată de albul gălbejit al peretelui. 03:30. M-am întors pe o parte și i-am văzut privirea. Mai greu, ce-i drept, la început, din cauza clarobscurului. Era nedumerită. Mi-am mijit ochii și am văzut și firicelul de sânge care i se scursese din nara dreaptă. Am întins mâna și am încercat să i-l șterg. Era uscat. După accident, pățea deseori asta, mai ales când era obosită. După patru radiografii, două CT-uri cerebrale și un RMN, doctorii îmi spuseseră să stau liniştit, să nu-mi fac griji. Doi ani de la ultimul examen medical și eu tot mai încercam să mă conving că nu era nicio problemă.
— Ce-i, frumusețe? De ce nu dormi?
— A fost cutremur.
— Iar?
A scuturat din cap.
— Te-ai speriat. Așa-i?
A ridicat o mână și a jonglat cu degetele răsfirate prin aer.
— Așa și-așa!
Am mângâiat-o pe creștetul capului.
— Daria? Doarme?
— Doarme, a spus Tania.
— Vrei să vii lângă tati?
Ea a scuturat din cap și s-a cocoțat agilă ca o pisică în vârful patului, apoi s-a culcușit lângă mine. Am luat-o în brațe. La nici câteva secunde după asta, am fost la un pas să adorm. Mi-a spus ceva și eu am tresărit, speriat de senzația unei căderi bruște prin somn, în gol, de la o înălțime copleșitoare.
— Tati?
— Da!? Ce-i? A fost o replică?
— Tati, eu cred c-am dat timpul înapoi.
— Ha!? Abia dacă mai puteam să-mi țin capul din cauza oboselii. Bine, bine, am spus buimăcit. Bine. Dormi. Mâine dimineață trebuie să mergi la școală.
M-am uitat din nou la ceasul fixat în perete. 03:50. Peste aproximativ trei ore avea să-mi dea deșteptarea. M-am prăbușit cu capul în pernă.

* * *

În dimineața următoare ar mai fi putut să se bucure de o oră de somn, dar s-a trezit deodată cu mine. Chipul ei era tot numai un zâmbet.
— Am reușit! a chicotit Tania. Am dat timpul înapoi.
— Bine, bine! Cum ai reușit? i-am zis, căutând pe sub pat papucii de casă. Scumpo, n-ai idee unde-mi sunt papucii?
A ridicat din umeri și și-a țuguiat buzele.
— Nu știu. Stai să-ți explic, a revenit la subiect. Cutremurul a fost la 03:10. Desigur, m-am gândit eu. Fixasem un ceas identic, dar de altă culoare – roșu mașină de pompieri – pe peretele din dormitorul fetelor. Tania a continuat: m-am concentrat cât am putut de tare. Tati, mă asculți?!
Cu fundul în sus și cu o mână întinsă până la refuz după unul dintre papuci, i-am răspuns, de sub pat:
— Da, scumpo, te ascult.
A continuat să-mi explice:
— Am închis ochii și m-am concentrat. Mi-a curs sânge, din nou. Știi tu. De vreo două ori. Sigur, mi-a luat ceva timp. Până spre ora patru. Dar în cele din urmă mi-a reușit. Am dat timpul înapoi. A fost 03:59. M-am concentrat cât am putut eu de tare. Și apoi a fost din nou 03:00, nu 04:00. Înțelegi? Pe urmă am mai așteptat iar, cu sufletul la gură. A fost 03:01. 03:02. Și tot așa. Apoi 03.09. Și pe urmă...
— Ai dat din nou timpul înapoi, i-am spus, afișând în mod ostentativ și victorios un papuc.
— Nu, tati! Pe urmă a fost 03:10 și n-a mai fost cutremur. Înțelegi? S-a cocoțat în mijlocul patului, în picioare, și a sărit cu mâinile ridicate în sus, înspre tavan, ca și cum salteaua ar fi fost o trambulină. Am dat timpul înapoi. Înțelegi? N-a mai fost cutremur.
În timp ce am tot continuat să căutat perechea papucului de casă pe sub pat, pe după dulapul de haine, pe după noptiere, mi-am amintit. I-am explicat:
— Se întâmplă de două ori pe an, scumpo. Schimbarea orei la cea de iarnă este, de fapt, revenirea la normal după schimbarea din luna martie a fiecărui an. În lume, acest obicei se cheamă „Daylight Saving Time” sau „Economisirea Luminii”. Tania m-a fixat cu o privire incertă. În fine, am completat și am împins una dintre noptiere într-o parte. Vârful papucului era plin de scame și pânze lipicioase de păianjen. O să mai crești și o să înțelegi tu cum vine treaba asta.
Am încălțat papucii și m-am uitat la ceas. 07:50 și eu tot mă mai fâțâiam de colo-colo în pijamale.
— Rahat! Scuza asta cu văduv și doi copii pe cap n-o să țină o veșnicie, am spus nimănui în mod special.
M-am aruncat asupra dulapului ca un soldat din prima linie în luptă.
— Tati?
— Ce-i, scumpo? O să te ducă Daria la școală. Dariaaa! am strigat. Te rog să te ocupi tu de Tania. Mi s-a părut că aud un ”Da” înfundat, venit de undeva dinspre dormitorul fetelor. M-am întors către Tania. Ce vrei să-mi spui? Mă grăbesc. Întârzii din nou la serviciu și de data asta chiar nu-i a bună.
— Dacă vrei, pot să te ajut eu. Pot să dau timpul înapoi.
Mi-a zâmbit și i-am zâmbit, la rându-mi.
— Ăăă, bine! Bine, am repetat, întorcându-mă la scotocitul dulapului după o cămașă care să nu necesite intervenția fierului de călcat.
— Cât?
— Cât? am repetat și am azvârlit o pereche de blugi peste cap, la întâmplare, prin cameră. Cât ce, scumpo?
— Cât să-l dau înapoi? O oră?
— Poftim? A, da. Desigur, drăguță. O oră. Am tras la vedere mâneca unei cămăși în carouri. Cu puțină pricepere, cineva ar fi putut să se taie în cutele alea. Mai bine două, am completat. Mai bine dă timpul înapoi cu două ore, scumpo. Două ore ar fi perfect.
— Bine, a spus și a părut de-a dreptul încântată. Două ore!
Într-un final, am găsit ceva de îmbrăcat, ceva care să nu-mi trădeze văduvia chiar de la primul contact vizual și am simțit replica cutremurului chiar înainte să ies din casă. Ca să fiu sincer, deși trăisem o viață cu senzații de genul ăleia, ne-a cam scuturat binișor. M-am uitat la ceas, din tocul ușii. 08:16. Tania a apărut de pe undeva din bucătărie, cu un pahar de lapte într-o mână și cu un croissant în cealaltă. Avea fălcile pline și clefetea de zor. Am auzit-o pe Daria strigând:
— Treci înapoi în bucătărie, purcico! Ai să faci peste tot numai lapte și frimituri.
Noroc de diferența de opt ani dintre ele. Altfel, să fi fost Daria cam de-o vârstă cu Tania, chiar că ar fi fost o provocare s-o scot la capăt în fiecare dimineață. I-am făcut La revedere! Taniei, cu mâna, și i-am zis râzând:
— Tania, scumpo, unde sunt cele două ore ale lui tati?
Fălcuțele i s-au umflat și mai tare. Mi-a spus, cu gura plină de lapte și cocă mestecată:
— Nu plea mi-a leușit, tafi!
— Nu-i nimic, dulceață. Totul e să fii optimistă și perseverentă.
Am fugit afară pe ușă.

* * *

Când m-am întors de la serviciu, Tania mă aștepta în hol. Am deschis ușa și ea a venit lângă mine. Purta rochița ei galbenă, aia plină de tot felul de pete, care nu dispăruseră nici la a zecea spălare. Până la urmă, singura opțiune era înălbitorul în exces, deși eram convins că rezultatul avea să fie un dezastru. M-am chinuit să mă prefac fericit. Îmi deznodam șireturile. S-a apropiat la o distanță cam de-o palmă și mi-a vorbit cu voce scăzută. Ar fi fost imposibil să nu-i remarc dezamăgirea.
— Am tot încercat, tati. Toată ziua. Chiar și la școală. N-am mai reușit.
Am pus servieta pe măsuță și m-am prăbușit în fotoliul din holul de la intrare. Ea mi s-a cocoțat pe genunchi.
— Pari supărat. E din cauza mea, nu-i așa? Am promis și nu m-am ținut de promisiune.
Am strâns cu putere plicul în care era îndesat preavizul concedierii, până când nodurile pumnului drept mi s-au albit. Nu știu de ce. La cei șapte anișori, încă nu pricepea ea cum stătea treaba cu concedierile. Însă, bagseamă, frica pentru un viitor incert a primat. Am aruncat plicul mototolit pe covor și am mângâiat-o pe creștetul capului.
— Nici vorbă, scumpo. Sunt doar obosit. Atâta tot.
Am privit-o mai bine și pielea de deasupra buzei superioare părea înroșită, era ca o iritație. Ca și cum a înțeles ce aveam s-o întreb, mi-a spus, cu privirea fixând modelul covorului de-acum tocit şi demodat:
— Am tot încercat. Mi-a dat sângele. De mai multe ori. Ultima dată am și uitat de el și s-a uscat. A trebuit să frec cu putere ca să-l șterg și s-a înroșit. Mă cam ustură.
Am analizat cu atenție canalul dintre nas și buza superioară. Nimic dramatic, doar o iritaţie.
— Daria?
— E în cameră. La tabletă.
— Bine, i-am spus și am dat-o jos de pe genunchi. Hai să căutăm o cremă care să facă usturimea asta să dispară. Ce zici?
N-a zis nimic, dar m-a luat de mână și mi-a zâmbit. Dacă n-ar fi fost ele, moțatele mele, mi-am zis resemnat, probabil că n-aș fi scos-o la capăt în nicio dimineață. Cu sau fără un loc de muncă.

* * *

În dimineața următoare nu m-am mai sinchisit să mă ridic din pat. Alarma ceasului din perete nici măcar n-a mai sunat. Când m-am dezmeticit, de afară, printre faldurile perdelelor, prin sticla ferestrei prăfuită și mătuită treceau felii de lumină ascuțite ca niște lame. La naiba cu toate, mi-am spus. Oricum nu mai aveam un loc de muncă. Desigur că trebuia urgent să-mi caut altul, nu aveam încotro, aveam doi copii de crescut, dar nu avea să se sfârșească lumea dacă urma să fac asta cu o zi întârziere. M-am ridicat din pat, cu mișcări tărăgănate. Amorțit, sâcâit. M-am simțit exact ca un boșorog din ăla care te scoate din sărite, deși, la cei patruzeci de ani ai mei, încă n-ar fi trebuit să mă consider unul. Însă, gândurile, m-am văicărit ca o muiere. Gândurile! Am mai oftat de vreo două ori în gând și după aia m-am încălțat cu un papuc dintr-un colț și cu unul din celălalt colț al camerei. Am ieșit în hol și am vrut să merg în dormitorul fetelor, să le trezesc, dar cineva a bătut cu putere în ușa de la intrare. A insistat și, după felul în care a continuat să bată, ai fi spus că urma sfârșitul lumii.
Am deschis și femeia stătea în ușă. Purta o ținută cam ciudată pentru gustul meu și aducea într-un mod de-a dreptul cutremurător cu Sofia, nevastă-mea. Și totuși, nu era ea.
— Hai, că până la urmă mi-a reușit, a spus ea și mi-a zâmbit. Bine, am cam încurcat-o eu. Ne-a aruncat cu vreo treizeci de ani în viitor, apoi iar în trecut. După asta iarăşi în viitor. Un balamuc, dar o scot eu la capăt. Tati!?
Zâmbetul i s-a transformat imediat în surprindere. Femeia a întins o mână înspre fața mea și am simțit, cam în același timp, gâdilatul discret al firișorului de sânge care mi s-a prelins din nara dreaptă, înspre buza superioară.
— Tati!? Dumnezeule mare, să nu-mi spui că și tu poți să...

* * *

În dimineața următoare, când m-am dezmeticit, mi s-a părut c-o aud pe Sofia, nevastă-mea, amenințându-mă din bucătărie c-o să-mi beau cafeau rece ca gheața, dacă nu-mi mișc mai repede fundul ăla gras afară din pat...

© Florin Purluca, 2019
© Editura Pavcon, 2019

Reproducerea, parţială sau integrală, a textului de faţă fără consimţământul scris al deţinătorilor de copyright este strict interzisă.

_____________
Cărțile scriitorului Florin Purluca pot fi citite AICI

Apasă pe butonul ”Mărturii” și lasă-ne impresia ta despre această povestire. Îți mulțumim! :)
Marturii
Categorii
Cautare Rapida
 
Titlu sau Autor
Cautare Avansata
Abonament CSF 03
Abonament CSF 03
Lei
60.00

Lei
48.00
Producatori
Informatii Producator
Pavcon
Pavcon Pagina Producatorului
Alte produse
Share Product
Share via E-Mail
Share on Facebook Share on Twitter
pavconbanner