Acasa » Catalog » FREE STORIES »

Lei
0.00

Planeta Pictar

Planeta Pictar
de Anamaria Borlan

Povestire reprodusă prin amabilitatea Revistei CSF!

Notă:
Bunul meu prieten din Sibiu, scriitorul Mihail Medrea, m-a provocat să scriu o povestire despre mutarea pe o altă planetă. Textul de mai jos este răspunsul.

Pe nava spațială Yunor, ce aparținea unei companii particulare de zboruri galactice, m-am îmbarcat cu unsprezece ani în urmă. Nu a fost nevoie de criogenie sau alte forme de prezervare a vieții pe durata călătoriei, de fapt zboruri galactice însemna doar până la vecinii noștri din sistemul solar alăturat, a patra planetă.
Îmi aduc aminte că am părăsit Terra, iar drumul în sine, care a durat nouă luni și o zi, a fost ca un fel de croazieră de vacanță, lungă și plictisitoare uneori, dar aventura călătoriei a meritat.
De la hubloul cușetei mele am putut admira întreaga minunăție a spațiului. Luna, ce se vedea ca un măr înghețat uitat pe ramura cea mai de sus a pomului, de la atâta minerit și extracții, a rămas cu repeziciune în urmă, arătând ca o pată neagră pe obrazul planetei al cărui satelit este, minunată planetă, fostă odată una albastră, cu oceane și munți, aer de respirat și apă de băut pentru toate ființele vii.
De Marte nu îmi amintesc prea multe, cred că am trecut pe lângă ea în timpul somnului impus, însă planeta micuță, cu polii argintați de craterele de gheață, cu solul cenușiu brăzdat de rafinării și nenumărate platforme industriale de prelucrare, ale căror structuri de titanium și pereți de zirconiu luceau stins și parcă obosiți, la care ajungea de-acum și liftul spațial pentru transportul mărfurilor și a proviziilor, a rămas în urma noastră ca un alergător fără suflu. Am observat doar cei doi sateliți, Phobos și Deimos, înainte să ne strecurăm prin centura de asteroizi, traversând culoarul-horn Marashima-Sato.
Nu zăream Pământul decât prin hubloul de la pupa. Văzută de la aceea distanță, Terra, luminată de soarele implacabil, era o coajă de un verde-maroniu, lipsită de oxigen și de voința de viață, se strângea la orizont ca o piele prea mult înmuiată în apă și apoi lăsată la uscat, care se zbârcea și se zdrențuia, sufocând planeta ce odinioară fusese una maiestuoasă și mândră.
Am trecut la 48 de grade înclinație de Jupiter, destul de degradat și într-o stare gravă de descompunere a stratului gazos învăluitor, care se poate vedea cu ochiul liber doar din apropiere. Spectacolul absorbirii materialului pietros și a prafului din urma impactului micrometeoriților cu cele mai mari luni galileene interioare ale planetei, Amalthea și Io, Europa, Ganymede și Callisto, dar și celelalte luni, mai multe și mărunte, mi-a captivat zile în șir atenția, admirând fără disimulare frumusețea neîmblânzită a marii planete care, probabil, lupta cu propria-i moarte. Ceea ce fusese odată marea pată roșie, se străduia să-și mențină direcția de rotație, dar devenise între timp un fel de fus subțirel, care se dizolva parcă văzând cu ochii. Dacă Jupiter dispărea, Pământul, cu siguranță, nu mai avea nici cea mai slabă șansă de existență. Oricum, cred că Terra avea să sucombe înainte ca marele gazos să-și dea ultima suflare.
Pe Saturn l-am părăsit virând pe un vector de 72 de grade. Am privit de la pupa navei spațiale Yunor cum nenumărații săi sateliți se roteau și pe orbite retrograde, ca într-un dans cu o coregrafie nu prea artistică. Impunătoarea planetă, având partea sudică, de la inele în jos, în umbră, arăta ca o pălărie cu boruri largi, care ne trimitea salutul său de drum bun. Cine știe, poate cândva ne vom revedea.
De acum ne îndreptam spre Brațul OC și ne apropiam de Bula Locală, aflată la marginea demarcației din brațul spiral Orion, în linie dreaptă cu steaua Antares. Dar direcția noastră nu era constelația Scorpion, mult prea departe, nici Proxima sau Alpha Centauri, ci doar sistemul solar din jurul unei stele pitice-roșii, Bernard β, din constelația Ophiucus, a cărei stea principală era super-magnificul Ras Alhague.
Ne apropiam de finalul călătoriei. Am parcurs un drum lung, cu toate că nu am mers pe jos, dar tot a fost lung, nouă luni plus o zi. Am plecat de pe Pământ, am traversat jumătate din sistemul nostru solar, am navigat prin Norul Interstelar Local în Bulă, de acolo am trecut de Centura Gould și Brațul Orion-Cygnus. Nava Yunor încă nu va părăsi Calea Lactee, după prima sa oprire la planeta spre care ne îndreptăm noi, probabil va ajunge până la super-roiul de galaxii Fecioara, de acolo în Laniakea și, cine știe, poate va ieși în universul cunoscut.
Pentru noi, călătoria s-a terminat. Coborâm pe Pictar, a patra planetă de la soarele Bernard β. Aștept entuziasmată, cu nerăbdare, întâlnirea cu noua mea locuință, din noua mea lume.

* * *

De ce am plecat de pe planeta natală? Pentru că... pentru că...
Nu mă leg de faptul că pe Pământ era din ce în ce mai dificil să respiri aer. Nu-i vorba despre aer curat. Despre aer. Programul rabla, care s-a răspândit pe tot globul ca o isterie de masă, în cele din urmă nu a funcționat. Vechiculele hibrid, electrice, hidraulice, Tesla, cu energie eoliană, autonome sau cu implant de AI, nu au reușit să se impună pe piața de automobile. Companiile prelucrătoare, flămânde după nou-descoperitele acumulări de minerale, au început să extragă, cu și mai multă furie, tot ce se afla sub scoarța pământului, mai ales că au găsit noi și valoroase zăcăminte gazifere și petrolifere, în locuri mai puțin știute sau chiar nebănuite, în marea Weddell, la vest de Queen Maud Land, Antarctica, în golful Baffin din strâmtoarea Davis, Groenlanda, în marea Ohotsk, la sud de Arcul Aleutian, între peninsula Kamceatka, insulele Kurile, Hokkaido, Japonia și insula Sahalin. Apoi, vulcanii lumii au erupt în serie, cenușa și magma rezultate au acoperit regiuni întinse și importante zone metropolitane. Cutremurele au înghițit bucăți întregi dintr-o seamă de țări și altele zac sub valurile tsunami, precum pierduta Atlantida antică.
Nu ne mai puteam înțelege între noi, ca oamenii, cu semenii noștri. Din mai multe motive. Nu mai știam să le citim limbajul. Să vorbim limbile altor națiuni, altor seminții. Multe popoare, comunități teritoriale sau migranți turistici ne-au devenit ostili, dușmănoși, drept urmare, nici noi nu am dezvoltat vreo intenție de a comunica cu ei. Nu oricine are chef să învețe limba adversarului. Așadar, nu prea cunoșteam alfabetul acestor concetățeni ai noștri și nici nu se învrednicise cineva să adopte complicata scriere de la dreapta la stânga, semne formate din liniuțe și punctulețe, cum să pronunțăm silabele, ce însemna un cuvânt sau altul. Noi, cei albi, rasa albă, trăiam în insulele noastre, desigur, doar figurativ spus, câte un grup mai mare sau mai mic de oameni de același fel și ne diferențiam clar de întregul mediu înconjurător. Aveam propriul guvern mini-minoritar, pe deplin autonom, suveran și absolut liber de constrângerile și preluările forțate ale celeilalte lumi. Cei nou sosiți la conducerea uniunilor diferitelor state își ceruseră așa-numita dreptate cu sabia în mână și cu aruncătorul de grenade. Au distrus tot ce se putea, deoarece, nu-i așa, un dicton idiot spunea, cândva, ”pentru că pot”.
Nu mai existau bani în lume, nu banii pe care i-am cunoscut noi. Nu mai aveam biserici și altare, au fost jefuite și distruse de cei de alte confesiuni, de religie și de popi. De fapt, cred că nici nu ar fi trebuit vreodată să construim catedrale cu turlele pierdute înspre nori. Dacă nu am fi avut biserici și palate, cei ne-albi nu ar fi avut ce să dărâme de-a lungul și latul vechiului continent, minunății construite de milenii și secole, care dăinuiseră veacuri întregi, devastate cu furie și cruzime, asupra cărora și-au vărsat deznădejdea și incapacitatea de a ne tolera ca rasă, nu neapărat superioară, dar mult mai inteligentă, rafinată, educată științic, o răzbunare inutilă și stupidă, un fel de retribuție pentru distrugile suferite, la rândul lor, din partea noastră.
Un strămoș al nostru, astronauta Arita, a fost găsită fosilizată în solul lui Marte. Plecase cu misiunea Apollo 31 și niciun membru al echipei nu se mai întorsese. Arita a fost denumită Mona Lisa marțiană și s-au lansat o serie de polemici privind faptul că extratereștrii au construit planeta, ca și satelitul Pământului, Luna. Oameni de știință, savanți și tot felul de persoane aiurite, dintre cei bogați, au dat năvală pe Marte, să o vadă pe marțiana care semăna perfect cu un om. Mulți susțineau că nu era Arita, alții încercau să dovedească faptul că fusese o locuitoare aborigenă a planetei roșii.
Când apăruse știrea în rețelele de socializare, lumea întreagă explodase. Mai ales popoarele indigene, băștinașii cu rădăcini străvechi din întreaga lume s-au unit cerându-și drepturile renegate de atâta amar de vreme. S-au declanșat războaie locale, apoi zonale și, în cele din urmă, unul mondial. Focul urii și al facerii dreptății s-a propagat cu repeziciune, cuprinzând aproape întreaga omenire. Nativii erau puțini la număr, răsfirați pe toate continentele, însă erau iuți, bine antrenați, neînfricați și, mai ales, motivați. Au avut parte de câteva izbânzi răsunătoare. Au cerut ajutorul dușmanului lor milenar, omul alb, omul care i-a asuprit și exploatat de secole, cu care s-au aliat. Dar omul alb avea alte socoteli, nu-i păsa de echitatea și principiile nativilor.
Cu toate că rasa albă se împuținase de-a lungul veacurilor, în mod constant, cei diferiți de noi erau de vreo șapte ori mai numeroși, nu au avut prea mari șanse, încă de la începutul conflictelor. S-au considerat superiori subtilității și perfidiei omului alb. Aceasta a fost prima și cea mai importantă eroare în gândirea lor. Logica simplă spune că oricine știe să mânuiască o armă, așa este, dar doar s-o mânuiască nu este de ajuns. De cele mai multe ori, trebuie să știi cum anume să mânuiești acea armă, indiferent dacă e un pumnal sau un submarin ori un satelit înarmat cu torpile nucleare.
Să distrugi un oraș nu e cine ce mare efort. Nici mai multe orașe. Nici o jumătate de țară sau o jumătate de continent. Aceasta e partea cea mai facilă. După ce distrugi tot, ce faci cu ruinele? Cu molozul, cu cadavrele de sub dărămături, cu emisiile de gaze irupând din țevile rupte, fără cabluri de electricitate, fără vehicule, fără carburanții cărora le-ai dat foc?! Ai câștigat. Dar ce ai cucerit? Nimic. Un dezastru provocat de tine. Cum reconstruiești? Nu s-a gândit nimeni.
În timpul războaielor nesfârșite, o mână de oameni, bine, ceva mai mult de o mână, câteva mii de oameni, noi eram puțin mai mult de două milioane de albi, au început să gândească și să construiască, forțați de împrejurări și de situații. Nave spațiale cu care să plecăm, să părăsim dezolarea și ruina. Planeta Pictar, din sistemul solar vecin, ne-a trimis în repetate rânduri mesaje. Într-o zi, le-am răspuns, după ce am reușit să descifrăm binomul vorbirii lor. Am luat contact cu ei, am stabilit o legătură și, drept urmare, ființele de acolo ne-au invitat la ele. Ca un fel de azil politic și social, să zicem. Au fost foarte înțelegători și noi ne-am decis să ne mutăm acolo. Cu toată averea noastră, care nu era puțină.
Astfel am plecat spre un nou cămin.
Vecinii noștri de pe Pictar, după ce le-am învățat algoritmul sacadat al sunetelor și intonația de exprimare, au început să ne trimită tot soiul de informații, din ce în ce mai încântătoare. Imagini pe care, după ce le recompuneam cu tehnologia împrumutată tot de la ei, ne arătau frumusețile noii planete. Soarele blând și roșiatic colora întregul piesaj, dimineața și seara, în subtile și diafane nuanțe de la roz la bordoul cel mai închis. Văi, dealuri, munți nu prea înalți, întinderi de apă, râuri și cascade poleite în razele care străluceau în delicata lumină pictară.
Orașele lor arătau ca niște structuri relativ asemănătoare cu cvartalurile de blocuri de la noi, clădiri înalte, turnuri cu multe geamuri. Vehiculele lor glisau ușor pe câte o șenilă sau planau în aer, într-un mod foarte ordonat și organizat. Ne-au trims și imagini despre pictari la locurile lor de muncă, copii jucându-se, tineri studiind, vârstnici delectându-se cu ceva activități recreaționale... o feerie de lume și o lume feerică. Noi ne-am pus întrebarea, desigur, dacă ar putea fi adevărat. Că era mult prea frumos să fie. Proiecțiile lor semănau cu reclamele pământene la pastă de dinți sau la depunerile bancare. Sau, cum au fost pe vremuri îndepărtate, la mărcile de țigări.
Grupul nostru conducător, din care făceau parte o seamă de somități, savanți și oameni de știință, ne-au asigurat că totul este cât se poate de real. De ce nu ar fi? Eram mult prea deznădăjduiți și disperați să părăsim traiul nostru restrâns în ceea ce, odată, cu câteva secole în urmă, s-a numit ghetto sau gulag. Am împachetat tot ce aveam și ne-am înscris pentru plecare. Am primit câte un talon de îmbarcare, plătit scump, dar ce mai conta?
Am ajuns pe orbita planetei Pictar. Transportoare imense ne așteptau la stația de andocare și am călătorit în aceste containere fără hublouri până am atins suprafața noii planete. Am fost transferați în vehicule care semănau cu un fel de tancuri și am rulat pe un teren care ne-a zgâlțâit minute în șir, apoi, cuplate între ele, formând un tren, am alunecat pe șine, spre o destinație necunoscută. În cele din urmă, garnitura s-a oprit și ușile s-au deschis. Peronul lucea luminat puternic. În afară de câțiva roboți, nu ne aștepta nimeni. Am fost îndrumați spre porți înalte și benzi rulante ne-au preluat, urmând ca bagajele să fie trimise, în timp scurt, la locuințele noastre.
La ieșire, unde s-a format o imensă coadă, a primit fiecare câte un ciudat dispozitiv de pus pe cap și față, drept mijloc de protecție împotriva efectelor gazelor toxice sau a substanțelor radioactive. Brațe robotice ne înmânau automat astfel de măști și ne împingeau afară prin tunelul de legătură. În cele din urmă, am pășit pe solul planetei pictar, ieșind din clădire.
Am presupus că ne aflăm într-o zonă periferică, de rafinării sau imense uzine din industria extractivă a zăcămintelor masivelor de roci. Din câte am reușit să-mi dau seama, am presupus că era vorba despre ceea ce se numește, la noi, carmeltazit, o rocă dură având în compoziție safir, titan, aluminiu și zirconiu, mineral foarte rar, dar aflat din abundență pe Pictar. Turle ce păreau a fi coșuri înalte de fum expulzau prin gurile lor late suspensii de particule solide, produse prin arderea diferitelor materiale combustibile. Nu am văzut așa ceva decât în expozițiile despre a doua revoluție industrială, aproape cu o jumătate de mileniu înainte. Pe Terra nu mai existau de secole fabrici, întreprinderi care să funcționeze pe un sistem de mașini și instalații care să transforme materia primă în produse finite. La noi, tehnica era automatizată, orice se putea produce prin extrudare și imprimare de structuri cinci și șase D. Chiar și hrana noastră cea de toate zilele era produsă și procesată în sere de vid.
Cerul nu se vedea deloc, era acoperit cu un strat dens de nori negricioși, ce pluteau foarte jos, învăluind întreaga zare și clădirile din jur în fâșii ce păreau a fi din materie, ca o pătură compactă. De aceea am primit acele măști de gaze. În continuare optimiști, ne-am înghesuit în niște habitacluri care puteau cuprinde cel mult zece persoane și am fost trimiși spre... nu știu cum să spun... însă, când am ajuns și am debarcat, eu, cel puțin, mi-am ținut respirația, chiar dacă aveam masca pe față.
Înaintea noastră se aflau șiruri, cât cuprindeai cu ochii, de mici construcții părând beton cenușiu, pe un singur nivel. Fără acoperiș, doar niște dreptunghiuri. Nu am văzut prea bine ce se afla în jurul nostru, totul era învăluit în aceea pâclă negricioasă și, cu siguranță, nerespirabilă. Roboții, cu statura ceva mai înaltă decât noi, ne-au împins și așezat pe coloane, după vreun algoritm numai de ei știut. Conducătorii noștri și cel pe care l-am numit președintele nostru, s-au apucat să se plângă și să ceară o întrevedere cu vreun omolog al lor. Roboții, implacabili ca orice mașinărie programată, își vedeau de treaba lor, ne îmbrânceau și ne sileau să intrăm în acele construcții.
Ușa, o deschizătură plată și etanșă, s-a închis în urma mea și a altor oameni cu care urma să împart așa-numita locuință. Probabil, am gândit eu, era un fel de casă provizorie, până ne mutau la domiciliul personal al fiecăruia, pentru care am plătit o substanțială sumă. Nu le era ușor, am presupus, nici pictarilor să pregătească apartamente pentru noi. Am plecat de pe Pământ cam un milion de oameni. Ni s-a promis că au resurse suficiente și ne pot găzdui, chiar dacă am fi plecat toți cei două milioane trei sute șaizeci și opt de mii patru sute cinci, cei din rasa albă.
Clădirea cea lungă era împărțită în alveole, ca un fel de adăpost individual, dar totuși comun, care conțineau doar un pat suspendat și un fel de raft-masă. Am descoperit cu uluială că baia, sau ceea ce ni s-a indicat c-ar fi spațiul destinat pentru igiena personală, era de fapt o firidă comună pentru douăzeci de persoane. Cum nu ne sosiseră încă bagajele, nu am avut nimic cu care să ne spălăm și nici să ne schimbăm hainele. Am început să vorbim între noi, cu toate că nu ne cunoșteam. Ne-am împărtășit îngrijorarea și mai ales uimirea pentru primire. Ne așteptasem la cu totul altceva. Dacă ar fi fost situația inversă, pictarii să fi venit pe Terra, i-am fi întâmpinat cu căldură și le-am fi oferit, din puținul nostru, tot ce aveam mai bun și mai frumos.
Ospitalitatea lor ne-a pus pe gânduri. A început să ne apese neliniștea și teama. Timp de câteva zile, după socoteala noastră, am primit hrană rece, niște turtițe din nu știu ce componente, dar măcar se dovedeau sățioase. Apa de băut se distribuia în mici containere, cantitatea nu ne ajungea nici măcar pentru o jumătate de zi și cam asta era tot. Apoi, pâinicile au fost înlocuite cu niște substanțe gelatinoase, aduse în recipiente, două pentru fiecare persoană, una orizontală și una verticală.
Am început să nu ne simțim bine. Pe Pământ eram obișniți să facem duș cel puțin o dată pe zi, cu apă ionizată și parfumată la alegere, aveam îmbrăcămintea noastră, pe care o schimbam zilnic, cel puțin de două ori, în funcție de activitatea fiecăruia și de locul de muncă. La serviciu, de obicei, savuram o cană de cafea, cumpăram snacksuri și dulciuri, socializam în grup la întâlniri bisăptămânale, aveam subiecte comune și pasiuni pe care le împărtășeam.
Cel mai mult îmi era dor de lumina zilei. A soarelui, să simt briza vântului, să ascult ploaia în timp ce mă delectez citind sau privind un film. Alveolele în care locuim erau extrem de strâmte, puteam face doar câțiva pași. Hainele cu care am călătorit s-au murdărit și, din lipsa celor necesare, am început cu toții să mirosim urât. Unde stăteam acum, nu exista nici măcar o cât de mică fereastră. Ușa se deschidea doar când brațul robotic împingea înăuntru containerul cu rațiile noastre zilnice și noi le împărțeam, dar unii mâncau mai mult și aceștia erau mereu nervoși și nesătui.
Nu a venit nimeni din partea planetei Pictar să ne spună vreun cuvânt. Sau vreo silabă. Nici de bună ziua, nici cel mai slab sunet, măcar. Am discutat între noi despre situația de fapt. Ce aveam de făcut și, mai ales, cum. Nu numai că ne simțeam captivi, dar eram, am ajuns la această concluzie firească, prizonieri. Și ne era din ce în ce mai dificil. Rațiile de hrană, substanța gelatinoasă, ceva între un aspic apos precum corpul unei meduze și un fel de sos lungit, lipicios și grețos, erau de nedigerat pentru noi. Stomacurile nostre este obișnuite cu mâncare solidă și pasta aceea amorfă, fără gust și miros, ne provoca crampe, dureri, greață, vomă și diaree. Mulți s-au îmbolnăvit și au zăcut la pat.
Nu aveam cu ce să-i tratăm. Puținele medicamente aduse de fiecare de pe Terra s-au isprăvit repede. Instrumentele medicale, cele de folosință uzuală și pentru urgențe, se aflau în bagajele mari. Am privit la colegii noștri cum agonizau, cuprinși de febră și cum mușchii li se contractau, zguduindu-le corpurile. Nu am știut ce să facem. Medicii, cei puțini care se aflau în grupul nostru, nu se descurcau fără aparatura minimă de specialitate. Nu știam nici cum să luăm legătura cu cineva de pe planeta Pictar, să cerem ajutorul, dacă tot ne invitaseră să ne mutăm la ei. Condițiile se înrăutățeau de la oră la oră.
Asta era o altă problemă majoră pentru noi. Ora. Ziua. Din calculele noastre empirice, am ajuns la concluzia că ziua și noaptea pictară erau mai lungi decât cele terestre. Posibil că ceea ce numim noi o zi să aibă șaispreze ore, tot atâtea fiind și noaptea. Am observat toate acestea datorită faptului că pe parcursul detenției noastre, lumina din alveole se stingea cu regularitate la un anumit timp convențional, ca apoi, după șaisprezece ore, să se aprindă. Asta însemna că perioada de rotație a lui Pictar în jurul axei sale era mai lungă și posibil ca perioada orbitală să se măsoare în câteva zeci de zile. Pământene.
Am suportat două nopți gemetele și agonia colegilor noștri. Asta până a survenit primul deces. Clădirea aceea lungă, împărțită în minuscule habitacluri, s-a umplut rapid de duhoarea cadavrului, care, la căldura aceea constantă, s-a degradat cu repeziciune. Câțiva am convenit că e momentul să ținem o ședință. De lucru. Șase oameni ne-am înghesuit în porțiunea destinată minusculei zone de așa-numită baie, noi fiind cei mai deștepți dintre toți, savanți de renume mondial, erudiți, cercetători, inventatori și somități în diferite specialități din diverse domenii științifice, pentru a ne sfătui și a cădea de acord asupra unei modalități de acțiune. Nu mai puteam tolera faptul că eram ignorați și tratați cu atâta dezinteres.
Arătam cu toții jalnic. Bărbaților le crescuse barbă, femeile erau nepieptănate, ne apăruseră pete pe față și cearcăne sub ochi, nimeni nu făcuse baie de zile bune și, purtând aceleași haine de atâta timp, miroseam greu, sufocant, duhneam precum cadavrul nefericitului nostru coleg defunct. Am avut multe discuții, cele mai multe în contradictoriu, fiindcă, nu-i așa, din contradicție se naște concordanța, corelația de unitate și legătura între idei și strategii, conținutul și motorul dezvoltării și al evoluției, cel puțin în lumea noastră umană. Fără un raport logic între noțiuni, idei, judecăți, apoi concluzii și fapte, nu poate exista echilibru și armonie, nu numai pe Pământ, dar nicăieri în univers. Am purtat discuțiile mai întâi în șoaptă, apoi pe ton mai ridicat, ne-am certat, ne-am învinuit reciproc pentru catastrofa pe care o trăiam, pentru ca, în cele din urmă, după câteva ore în care ne-am muncit serios mintea, să ajungem la o concluzie fără echivoc. Trebuia să ne răzvrătim.
Istoria planetei noastre abunda de acte de răzvrătire, acțiuni colective violente împotriva vreunui tiran, împărat nebun, dictator dement sau președinte megaloman. Știm cu toții cum s-au sfârșit astfel de revolte. Cei din pozițiile de vârf au murit fie asasinați, fie fugind ca lașii, ascunzându-se, fie la închisoare. Eram pregătiți să ne înfruntăm soarta și, dacă era nevoie, să ne dăm viața pentru binele celorlalți pământeni. Eu, cel puțin, speram să nu se ajungă la astfel de măsuri extreme. Așadar, am stabilit un plan de rebeliune. Pe etape, nivele, tactică și strategie.
La masa de seară, brațele robotice s-au desprins, ca de obicei, din peretele despre care noi nu am reușit să aflăm din ce material era făcut. A împins containerele cu recipiente pline de mâncare scârboasă și le-a extras pe cele golite. Mai înainte, însă noi am înghesuit într-unul un sărman coleg, căruia i-am dat binecuvântarea pentru drumul său în lumea de dincolo. Ne-am fi îmbolnăvit cu toții dacă bietul om ar mai fi rămas o noapte cu noi. Astfel, poate cineva sau ceva, avea să ia seamă. Adică, să observe cum ajunsesem să pună capăt carantinei inumane.
Am petrecut cele șaisprezece din noapte așteptând, fără a putea dormi. Când ațipeam, tresăream la fiecare zgomot, mișcare, foială, tuse. Dimineața, la ora stabilită, s-a aprins lumina și brațele s-au materializat cu containerele de rigoare. Am fost foarte dezamăgiți. Am deschis trapele cu mare atenție și curiozitate, așteptându-ne, sperând la vreun răspuns sau vreo inițiativă. Nimic. Aceleași perechi de recipiente, unul oval, pe orizontală, altul pe verticală, era tot ce primisem. Spre după-amiază, după câteva țipete în partea cea mai îndepărtată a locuinței noastre comune, a mai survenit un deces. O femeie, de data aceasta.
Am procedat și cu ea la fel, am așezat-o în containerul de mâncare, i-am încrucișat brațele peste piept și i-am acoperit fața, în semn de respect, cu un șervețel demachiant, ultimul pe care l-am găsit în geanta mea. Dimineața, lada a fost luată, cu trupul în interior. Ne-am adunat la o nouă ședință. Prima oară este o întâmplare. A doua oară e o coincidență. A treia oară este deja epidemie, a declarat un doctor-inginer, specializat în ghidaj de extracții pe platforme adunătoare de gunoaie din zonele costale, inventatorul compactorului în mediu umed. Nu mai putem tolera așa ceva, în scurt timp vom muri cu toții, asfixiați sau răpuși de aceste alimente toxice. Am fost în unanimitate de acord.
Seara, am capturat și imobilizat un braț robotic. Pentru această manevră, ne-am străduit toți cei din grupul nostru, douăzeci și opt de oameni, să adunăm tot ce se putea utiliza, obiecte ascuțite, diferite mărunțișuri, chiar și părți de îmbrăcăminte, un ac de agrafă, o eșarfă din fibră de ciuperci, o haină cu căptușeală de aerogel, o pudrieră din grafen. Am încropit ceva de nedescris și am reușit să înțepenim brațul, înainte ca acesta să se retragă.
În mișcarea sa automată, a lovit continuu peretele, până ce a reușit să spargă o breșă pe care noi am lărgit-o, într-un efort comun. În clipa în care am văzut golul, am îndesat cât mai multe recipiente ovale cu hrana noastră, ca materia zidului să nu se refacă. Unele s-au aplatizat și deformat, altele au plesnit și crăpat, iar substanța gelatinoasă a curs în deschizătură, formând o peliculă moale, maleabilă. Fumul dens de afară s-a înfiltrat înăuntru și am fost nevoiți să ne punem măștile primite la sosire.
Muncind întreaga noapte, schimbându-ne la fiecare oră, în echipe de câte patru oameni, am tot lărgit scobitura, o treabă nu tocmai ușoară. Dimineața, înainte să se aprindă luminile și să ne fie adusă rația zilnică, am reușit, câțiva dintre noi, să ne strecurăm afară. Aveam șaisprezece ore la dispoziție, timpul zilei, să plecăm și să ajungem undeva. Nu știam unde, însă acolo nu se mai putea sta. Așadar, ne-am răzvrătit, am evadat și am ieșit.
Nu vedeam prea multe lucruri în față. Negura densă, ca niște fibre cleioase ce se lipeau insistent de noi, învăluindu-ne trupul, picioarele, brațele, înfășurând capul și strângându-ne ca într-un țest biogen, ne pricinuia mari dificultăți. Primii pași au fost cel mai greu de făcut. Planeta Pictar, având o consecință a curburii spațiu-timp gravitațională cu zero nouăsprezece procente mai mare decât pe Terra, deplasarea s-a desfășurat fără vioiciune, fără suplețea și delicatețea mersului pe pământ. Treptat, cu mușchii încordați, determinați de hotărârea noastră de a părăsi neapărat acel loc, am mers apăsat, copleșiți de greutatatea pe care o resimțeam, ca un un surplus neplăcut, respirând în măștile grotești care nu ne furnizau aer, ci doar filtrau granulele mai mari de impurități.
Am reușit să străbatem o distanță oarecare, mai mult orbecăind prin ceața neagră, fără să avem nicio sursă de lumină cu noi. Construcțiile din jurul nostru, cât am putut observa, aveau pereți drepți, foarte înalți, părând a fi din beton solid. Pe planeta noastră nu mai existau de mult astfel de clădiri. Aproape epuizați, înfometați, însetați, am urcat un povârniș scurt și acolo ne-am oprit. Am privit în jos și în zare. Cât am cuprins cu vederea, totul arăta la fel. Turnuri mari, învăluite în fum negricios. Niciun petic de verde, niciun oraș, nimic care să ne ridice moralul. M-am gândit chiar la posibilitatea să ne întoarcem. Nu vom supraviețui în acest mediu, afară, doar purtând hainele cu care plecasem de pe Pământ. Eram lipsiți de putere, de energie, istoviți, deprimați. N-aveam să supraviețuim nopții de șaisprezece ore, posibil să existe și o diferență de temperatură, adică să se facă mai frig.
Unde să mergem? Cu cine să ne întâlnim, să vorbim, să întrebăm despre soarta noastră? Ne-am ghemuit pe o ridicătură a malului ce părea a fi dintr-o materie asemănătoare solului nostru. Măcar să ne odihnim un pic și să punem la cale următoarea acțiune. Materielele publicitare pe care le primisem de pe Pictar fuseseră minicinoase, ne induseseră în eroare și ne hrăniseră în van dorința de mai bine.
Ce era de făcut? Se putea ca în altă parte a planetei să fie soare și cald, aer curat, briză plăcută, hrană și condiții bune de trai? Nu aveam niciun mijloc de locomoție, nici măcar un suflet cu care să vorbim.
Întoarcerea la clădirea lungă, dreptunghiulară, împărțită în alveole de locuit, nu era, totuși, o opțiune. Dacă tot plecasem, important era să mergem înainte. Ori muream așteptând ori muream încercând. De murit, aveam să murim oricum. Astfel încurajați, ne-am ridicat și am coborât pe partea cealaltă. Zgura ne rănea picioarele și respirația prin măștile acelea primitive ne îngreuna fiecare pas. Cineva a căzut și fața i s-a umplut de sânge. Ne-am adunat în jurul lui, i-am ridicat capul și l-am ținut strâns, până ce i s-a scurs toată viața din corp. L-am lăsat acolo, ce altceva puteam face? Şi ne-am reluat mersul.
Nu știam de câte ore ne aflam afară. Ziua era întunecată, dar am observat că se lăsa seara și se făcea din ce în ce mai beznă. Era periculos să înaintăm, neștiind încotro mergem. Ne-am așezat pe jos, în cerc, spate la spate, cu genunchii adunați sub bărbie. Am adormit, de oboseală și foame, termurând de frig. Și am visat o câmpie verde cu flori albe, o pădure care foșnea odihnitor în adierea unui vânticel cald, scânteierea unui lac azuriu, am auzit susurul unei cascade. M-am destins de plăcere, încălzită de razele plăcute ale soarelui. Aproape fericită, am deschis ochii.
Era noapte, o noapte atât de neagră încât nu am văzut nimic. Am întins brațul și am atins pe cineva care stătea strâns lipit de mine. Nu s-a mișcat și am presupus că doarme. Am ascultat respirațiile celorlalți, fericită că nu eram singură. Zgribulită de frig, amorțită în poziția aceea nefirească, simțind cârcei în picioare și crampe de foame în stomac, m-am concentrat să stau calmă, să nu deranjez pe nimeni. Respiram greu în masca umplută de particule ca de zgură și mi-a venit să tușesc, înăbușindu-mă. Într-un gest nebun, fără să gândesc prea mult, am scos hidoșenia de pe cap. Prima reacție a fost să vomit. Mi-am ținut respirația și am avut intenția de a-mi pune masca înapoi. O scurtă licărire mi-a atras însă atenția, undeva, în depărtare. M-am uitat spre direcția în care surprinsesem acel scurt flash. Cu greu, m-am ridicat în picioare. Răsărea soarele! M-a cuprins o bucurie atât de profundă, că am uitat să-i alertez și pe ceilalți. La început, doar o linie subțire, luminozitatea creștea în dimensiune și în putere. Cerul negru, plin de fum și praf, se transforma într-un piesaj mirific. Din portocaliu-auriu, culoarea devenea mai vie, mai pronunțată, ca argintul aprins, prinzând o ușoară nuanță roșiatică, transformându-se cu repeziciune într-un roșu plin.
Filtrată prin pulberea negricioasă, razele străluceau cu intensitate, producând căldură. Toată suprafața zgrunțuroasă, toate construcțiile cenușii și aerul în sine, parcă luaseră foc. Aerul trepida și provoca diferite iluzii optice, un miraj de forme care își schimbau înfățișarea, căpătând altfel de aspecte. Zidurile înalte păreau că se topesc și se scurg, ca și cum ar fi fost dintr-odată înecate în șiroaie de sânge. Soarele se ridica peste cerul întunecat, peste planeta întunecată, modificând continuu priveliștea, ca într-o senzație de vârtej privită printr-o oglindă fermecată.
Frumusețea era sublimă. Stând în picioare, am privit cu surprindere și uluială fenomenul la care eram martoră. Mi s-a făcut cald, foarte cald. Am avut intenția să-i trezesc și pe ceilalți, să vadă și ei minunea răsăritului roșu pe planeta Pictar. Nu mi-am putut mișca deloc capul. Nici corpul. Ca o stană de piatră, am rămas cu ochii larg deschiși, admirând totul, impresionată.

* * *

Câțiva roboți pe șenile curățară zona de la periferia coloniei. Oase, carne în putrefacție, sol negru amestecat cu mizerie și o substanță lichidă, coagulată, de aceeași culoare cu soarele lor, numită sânge. Culeseră cu deosebită grijă sângele în micuțe containere și le trimiseră la un laborator aflat între zidurile cele mari și înalte. Savanții pictari, roboți evoluați, lucrară timp îndelungat pentru a separa plasma de globulele albe și roșii. Apoi, într-o zi scurtă, reușiră să producă un... om. Alcătuit din organe, țesut, piele, creier și vase prin care să circule sângele, de la și înspre inima care bătea într-un ritm normal, cu un puls perfect.
Acela a fost primul om conceput de roboții pictari, după chipul și asemănarea celor care veniseră și pieriseră pe planeta lor. Îi dădură numele Amabo, în memoria primului pământean care văzuse răsăritul soarelui roșu. Însemna cel minunat.

© Anamaria Borlan, 2019
© Editura Pavcon, 2019

Reproducerea, parţială sau integrală, a textului de faţă fără consimţământul scris al deţinătorilor de copyright este strict interzisă.

_____________
Cărțile scriitoarei Anamaria Borlan poate fi citite AICI

Apasă pe butonul ”Mărturii”, de mai jos, și lasă-ne impresia ta despre această povestire. Îți mulțumim! :)
Marturii
Categorii
Cautare Rapida
 
Titlu sau Autor
Cautare Avansata
CSF nr. 1/2019
CSF nr. 1/2019
Lei
20.00

Lei
17.00
Producatori
Informatii Producator
Pavcon
Pavcon Pagina Producatorului
Alte produse
Share Product
Share via E-Mail
Share on Facebook Share on Twitter
PAVCONPREMII