Acasa » Catalog » FREE STORIES »

Lei
0.00

Prin iad, pe două roți

Prin iad, pe două roți
de Florentin Haidamac

Povestire reprodusă prin amabilitatea Revistei CSF!

Îi urăsc pe toți. Cu ochii lor, în care nu citești vreodată ceva. Cu fețele alea inexpresive. Cu gurile deschise și dinții gata oricând să sfâșie carne vie. Cu mersul lor împleticit. Mai ales, le urăsc duhoarea. Și numărul. Sunt al naibii de mulți. Cum au reușit să înconjoare adăpostul, nu știe nimeni. Ca o maree a morții. Ca o imensă meduză. De câteva zile, așa se mișcă. De parcă ar fi un singur organism.
Nu e vorba de vreo inteligență colectivă, cum au sugerat câțiva. E vorba doar de spațiu. Se comprimă de ziduri în încercarea de a le depăși. Sunt convins că așa cum noi le simțim mirosul, tot așa ne simt și ei. Îi urăsc naibii pentru că au așa de mult timp la dispoziție. Pentru că nu au nevoie de odihnă sau de apă. Pentru că nu leșină de foame.
Am luat cea mai mare țeapă din ultima vreme, venind aici. Instinctul de turmă m-a mânat și acum regret din toți ficații decizia de a căuta compania celor din specia mea. Mă simțeam al naibii de în siguranță cât eram în mișcare. Îl aveam pe Lord, cel care simțea mortăciunile de la kilometri distanță. Oare pe unde o fi acum? Din multe belele m-a scos câinele ăla. Când am pășit în interiorul adăpostului, pur și simplu, a plecat. Nu a vrut nici în ruptul capu­lui să vină cu mine. Simțea ceva animalul. Eram terminat fizic. De încordare. De epuizare. De malnutriție și mai ales de sete. Am găsit locul ăsta și mi-am zis că e vital să stau câteva zile. Să mă refac. Poate găseam resurse.
Am descoperit 50 de oameni. Nu la fel de descărnați ca mine, dar departe de a fi în cea mai bună formă. Aveau apă din belșug. Făceau deplasări pentru a scormoni prin oraș. Stăteau de câteva săptămâni între ziduri, în speranța că situația se va remedia. Tocmai crezul ăsta îi ajuta să supraviețuiască.
Mă aflu aici de trei zile și deja simt că mă sufoc. Că sunt prins într-o capcană. În a doua mea noapte ca rezident al acestei structuri, au venit. Mulți. Prea mulți pentru încercări eroice. Mașinile care se află la dispoziție sunt mici. Rapide, dar fragile. Au fost ranforsate cu plăci de oțel, dar asta nu le face deloc sigure. Să treci prin iadul care ne înconjoară nu e o opțiune. Nu poți strivi sute de trupuri. Cedează naibii motorul sau roțile. Și atunci să vezi bucurie. Blocat într-o cutie care, în timpul zilei, se încinge ca un cuptor.
Rămân două variante. Peste pământ sau pe sub el. A mai încercat cineva o variantă, văzută într-un serial. Să le imite mirosul. Cu o frânghie a prins unul din morții vii. S-a uns pe tot corpul cu sângele lui, cu bucăți de carne, intestine, creieri. A făcut doar patru metri după ce a coborât de pe zid. Tâmpit film. Pe calea aerului nu e o soluție. Ne lipsesc elicopterele sau baloanele cu heliu.
E vorba despre o sută de metri. Atât se întinde ciuma asta. Dacă reușim să săpăm pe sub ei, avem o șansă. Se mișcă lent. Înainte de plecare, vom deschide porțile și vom da drumul la orice mașinărie care poate face zgomot. Îi vom atrage înăuntru, dându-le ocupație. În timp ce noi o vom șterge fără să fim văzuți. Adevărata bătălie va începe atunci când vom ieși. Dacă vom ieși.

* * *

50 de oameni motivați de disperare reprezintă o adevă­rată forță. Chiar în condiții de viață la limita scorbutului. Munca a fost grea. Fiecare metru de tunel trebuia securizat cumva. S-au folosit bârne de lemn, panouri de oțel, bucăți de mașini. Tot ce s-a găsit la îndemână. Acest efort a consumat dramatic rezervele de apă și hrană, și așa rațio­nalizate la maximum.
Am scos benzina pe care o mai aveam și am făcut câteva zeci de cocktailuri Molotov. Cinci dintre noi s-au urcat pe ziduri, în punctul diametral opus tunelului. A început o mare combustie. Trupurile se aprindeau unele de la altele. Duhoarea era insuportabilă. Cât de multe poate îndura ființa umană. Și de cât de multe e capabilă ca să supravie­țuiască. Stai și te întrebi, uneori, pentru ce?
Au plecat primii zece. Cei mai în formă. Cei care aveau forța și priceperea de a străpunge pământul pentru a crea o ieșire. Planul era să încercăm să ajungem în oraș. Asta înseamnă șase kilometri de mers prin liniștea iadului. Punctul de întâlnire, fostul sediu al televiziunii locale. O clădire înaltă. Cu uși care puteau fi securizate eficient. Ce va urma apoi, nu aveam de unde să știm. Moarte și disperare. Ingredientele vieții de zi cu zi.
Am plecat cu al doilea grup, în momentul în care i-am văzut pe primii ieșind. În adăpost a început gălăgia. Planul a funcționat. Să stai ca într-o cușcă, așteptând dinții morții, nu e o opțiune vreodată. Indiferent ce spuneau documentarele și serialele de pe vremuri. Singurul lucru adevărat din tot ceea ce prezentau este faptul că unica modalitate de a-i ucide într-o confruntare corp la corp e găurirea creierului. Din experiența mea de până acum pe tărâmul vieții fără puls, tot un tanc e cea mai eficientă armă. Dar de unde naiba să fac rost de unul?
Ieșim. E cald al naibii. Suntem deshidratați. Înfometați. Storși. Înfricoșați. Avem un avantaj. Nu ne-au simțit. Sunt prea ocupați cu zgomotul care vine de după ziduri. Ne îndreptăm spre oraș. N-am vorbit clar între noi, dar știm că fiecare e pe cont propriu. Am un rucsac cu un litru de apă, câteva haine și două brichete. În mâini, un cuțit al naibii de tăios și solid. Sunt în elementul meu. N-am de gând să mă duc la punctul de întâlnire. Am de căutat un tanc.

* * *

Orașul e sinistru. Liniștea e deplină. Mă deplasez încet. Sunt foarte atent la ceea ce e în jur. Mă gândesc la virusul ăsta care a aruncat lumea în haos. Sunt sigur că afectează orice ființă vie, așa că sunt nevoit să fiu foarte prudent. O înțepătură de păianjen sau o zgârietură de pisică m-ar transforma într-o carcasă.
Îi văd imediat. Sunt doi. Se mișcă lent, abia târându-și picioarele. Fața unuia e pe jumătate smulsă. Celălalt are intestinele atârnând. Nu mă mai impresionează demult. Nici măcar impulsul de a le pune capăt suferinței nu-l mai am. Îi evit, ascunzându-mă într-o scară de bloc. Trec. Partea bună a acestei agonii planetare e faptul că nu mai contează timpul măsurat artificial. Doar ceasul biologic mai funcționează acum. Și acesta, în puține exemplare.
Ies pe stradă, în căutarea unor oportunități. Stomacul mi s-a lipit de coloană. Când totul în jur e doar un mare cimitir, te transformi în jefuitor de morminte. Adrenalina, împreună cu foamea, îmi toarnă energie în vene. Intru din nou în bloc. Încerc ușile de la parter. Am noroc. Două sunt încuiate. Sigur găsesc ceva înăuntru. Cu mânerul cuțitului bat în tocul uneia. Ascult. Niciun zgomot. Nu voi avea surprize. Fac mental planul apartamentelor. Ies din bloc și reperez geamurile. Sunt mai ușor de spart decât ușile.
Zahăr. Biscuiți. Câteva folii de antiinflamatoare și o cutie de antibiotice. Frumoasă viața la oraș, nu?

* * *

Tactica mea de supraviețuire e simplă. Să fiu mereu în mișcare. Am suficientă experiență ca să știu că șansele de a rămâne în viață nu cresc semnificativ dacă aparții unui grup. Pentru că acesta are nevoie de multe. De prea multe. Mereu am fost un singuratic. Și m-am descurcat al naibii de bine până acum.
Bântui pe străzile orașului. Sunt atent și concentrat. Nu e primul pe care-l străbat. E însă prima oară când am o mo­tivație. Să fac rost de un tanc. Din fericire, știu să conduc unul. Mai am și aptitudini de pilot. Un elicopter nu mi-ar oferi confortul necesar, iar un avion are nevoie de prea multe pentru a decola și ateriza. Într-un tanc poți face tot ce vrei. În primul rând, să dormi liniștit. Cu un asemenea partener de oțel chiar pot să merg unde vreau. Pot intra direct în orice magazin, să mă aprovizionez ca la botul calului. Mi s-a pus pata. Vreau un tanc și-l voi avea! Chiar de ar fi nevoie să fac viață de om. Că de moarte s-au ocupat alții.
Știu exact ce pași am de urmat. Mai întâi să găsesc o hartă a orașului. Să îmi dau seama dacă este pe undeva o unitate militară. Acolo voi avea multe opțiuni. Între timp, îmi forțez memoria. Motoarele de tanc au între 800 și 1500 de cai putere și sunt special concepute să funcționeze cu orice fel de combustibil. Păcură. Motorină. Benzină. Gaz. Motoarele de tanc sunt etanșe, ceea ce le permite să treacă pe sub apă, aerul necesar funcționării motorului fiind luat din cabina care este conectată la aerul de deasupra apei, printr-un tub. Tancul poate merge și pe gheață. Un tanc consumă între 200 și 1000 de litri de combustibil pe oră. E tot ce îmi amintesc. Și faptul că pentru schimbarea unei șenile, în caz că se rupe, e nevoie de doi oameni. Sper, totuși, ca în cazul în care găsesc o asemenea mașinărie, să nu se defecteze prea ușor. Mai ales că eu nu caut gâlceava nimănui. Vreau doar să fiu lăsat în pace în dulceața singurătății mele. Și în siguranță. Ăsta e un cuvânt care a devenit foarte apreciat în ultima vreme.
Cu rezumatul cunoștințelor mele sumare făcut, mai am o singură problemă. Cea mai mare. Unde găsesc o asemenea fortăreață mobilă. Pe vremea când totul era normal, mă rog, în funcție de cum definea fiecare normalitatea, mi-au căzut ochii pe o povestire. Autorul era un obsedat al apocalipsului. Cred că în viziunea celorlați părea un ciudat. Însă, la naiba, tare mi-ar plăcea să-l întâlnesc acum. Sunt sigur că a supraviețuit. Poate ni se vor intersecta pașii, cine știe? Eroul din acea lucrare a avut ideea de a căuta o unitate militară. Evident, sunt multe jucării într-un asemenea loc.
Tot în vremurile așa-zis normale aveam la dispoziție telefoane inteligente. Mult mai inteligente ca unii dintre posesori. Cu un asemenea dispozitiv, folosind GPS-ul, pu­team descoperi ușor unde să merg. Acum, din părți tehno­logie. Am nevoie de timp de gândire. Voi găsi un loc unde să petrec câteva zile și să fac un plan. Sunt sigur că orice soluție aș găsi, obligatoriu voi fi nevoit să mă deplasez. Asta înseamnă consum de energie și, implicit, o formă fizică măcar acceptabilă. Îmi acord trei zile pentru a învia. Zâmbetul cu care umplu nepăsarea betoanelor se reflectă arogant în câteva cioburi. Privesc la ceruri, făcându-le în ciudă.

* * *

Gândesc matematic. Ce nevoi are ființa umană? Aer. Apă. Hrană. Căldură. Siguranță. Motivații. Acestea sunt lucrurile de bază fără de care nu poate supraviețui. Câteva dintre ele sunt din belșug. Rămâne să le găsesc pe celelalte.
Pentru început, apa. Dispun de un litru. Nu e suficient. Apoi hrană. Sunt pe sponci. Nu e o opțiune să mă barica­dez pe undeva. Știu că magazinele au fost devastate. A trecut mult timp de când a început totul și cei care au su­praviețuit au avut nevoie de multe resurse. Grupul peste care am dat eu a spoliat oare întregul oraș? Nu sunt sigur. Merită o încercare. Îmi acord restul de timp care a mai rămas până la apus pentru a-mi încerca norocul. Într-un oraș pe care nu-l cunosc, în plin apocalips, îmi trebuie un dram de noroc. E o speranță ca oricare alta.
Bântui pe străzi. Sunt foarte atent la tot ce mișcă. Încerc să nu fac zgomot și să nu mă expun inutil. Îmi e clar că nu voi găsi vreun supermarket plin cu de toate, dar măcar un mic magazin de cartier, ascuns cumva printre blocuri, tot aș putea repera dacă o să casc bine ochii. E vară. Soarele arde. Îmi scot tricoul și îl pun în rucsac. Mă strecor atent pe străduțe înguste. Mașini abandonate. Înăuntru, din când în când, dau peste infectați. Nu-i bag în seamă.
E atitudinea cea mai bună. Lucrurile pot merge prost când te mănâncă să o faci pe eroul. Și apoi, în mașinile astea sunt sigur că nu e mare lucru. Nimeni nu umblă prin oraș cu provizii în portbagaj. Ăștia sunt cei care au fost prinși de infecție atunci când își făceau treburile zilnice. Mă ui­mește, deși mă liniștește foarte tare, absența lor pe străzi. Unde naiba e toată populația, nu știu. Să fiu sincer, nici nu mă interesează prea tare acum. Înaintez prudent. Cam după o oră îl văd. Exact cum am sperat. Un mic magazin de cartier. Magazin universal. Așa se numește. Cele mai frumoase cuvinte. Are gratii la geamuri și la ușă. Arunc o privire înăuntru. Și un zâmbet enorm mi se așează pe mutră. E plin ochi. Curent electric nu mai e demult. Dar văd o droaie de alimente neperisabile. Trag de ușă. Închisă. Bucuria mea crește exponențial, chiar dacă habar nu am cum o s-o deschid.
Decid pe loc că aici îmi voi petrece câteva zile, până mă pun pe picioare. Am provizii, am siguranță. Nu îmi fac griji decât pentru eventuale întâlniri cu semenii mei vii. Ființa umană e prevăzută din naștere cu o înclinație puternică spre violență, iar absența oricărei autorități dă frâu liber pornirilor fiecăruia.
Cum naiba să intru? Studiez locul cu mare atenție. Micul magazin e la parter. În mod sigur aici a fost un apartament. Ceea ce înseamnă că are vecini cu cel puțin un perete comun. Nu vreau să forțez ușa de la intrare. Vreau să rămână intactă. Dacă va fi cazul, voi avea altă cale de ieșire. Rapidă. Intru în scara blocului. Credincios obiceiului, bat în câteva uși. Niciun zgomot. Parterul e liber. Nu îmi permit să las ceva la voia întâmplării, așa că urc și explorez fiecare etaj. Trebuie să fiu sigur că nu sunt in­fectați în bloc. Abia apoi pot pune în aplicare planul de refacere.
Am noroc. Nu știu care e explicația, dar de câteva zile îl simt din plin. E obligatoriu să securizez ușa scării de la bloc. Găsesc un cablu într-un apartament. Voi avea timp să fac inventarul în toate, cât voi sta pe-aici. Am nevoie de multe. Decid să stau la etajul întâi. Pot fugi oricând, dacă situația o va impune.
E încă zi și soarele aruncă generos multă lumină, care îmi e de mare folos. Găsesc un ciocan solid și greu. Și mân­care uscată. Sincer, m-am săturat de biscuiți. Aș bea un ceai. Aș fuma o țigară. Am deja două pachete aproape pline în buzunare, pradă de război. Nu mă pot relaxa încă. Am de spart un perete. Să intru în magazin. Dau câteva lovituri și tencuiala pică fără zgomot. Un mare zâmbet îmi luminează toată ființa. Văd cărămizi. Sunt mai ușor de spart decât plăcile de oțel beton, nu? Și dacă lucrez cu cap, ca la un tetris invers, nici nu voi face mare zgomot. Am nevoie de o gaură de maximum jumate de metru. Și o voi face, la naiba!
Mă apuc de lucru. Fac pauze la fiecare sfert de oră și arunc câte o privire prin geamuri. Momentan, e pustiu. După trei ore de efort, sunt înăuntru. Închid ochii. Las doar mirosul și beția așteptărilor împlinite să mă ghideze. Dulciuri. Conserve din carne de vită, porc, pește. Mazăre. Porumb. Compoturi de toate felurile. Ciocolată. Paste. Cafea. Țigări. De toate. A trecut mai mult de un an de când nu am mai avut asemenea comori. Apă din belsug. Vitamine efervescente. Ceaiuri de tot felul. Cred că voi sta mai mult de trei zile pe-aici. Mi-ar prinde tare bine câteva kilograme în plus. Sunt nepermis de slab și denutrit.

* * *

Cea mai bună perioadă din viața mea a trecut. Sunt cu totul altul. Nu am fost deranjat de nimeni și nimic timp de patru săptămâni. Mi-am făcut un program de exerciții zilnice. Câteva sute de flotări în degete. Am găsit un rucsac militar într-unul din apartamente. Însă descoperirea cea mai utilă a fost o bicicletă. În perfectă stare. Cel care a deținut-o a fost un maniac al ciclismului. Am dedus asta din felul în care a avut grijă de ea și a îmbogățit-o cu tot felul de chestii. De la lumini, frâne pe disc, cauciucuri pentru orice suprafață, până la amortizoare și scaunul special conceput să fie extrem de comod. Tipul ăsta avea și o trusă specială în care erau puse ordonat piese de schimb, o pompă minusculă de umflat pneurile, chei de diferite mărimi și alte chestii de care încă nu mi-am dat seama la ce folosesc. Bicicleta e bestială. Am testat-o și știu exact că pot prinde viteza suficient de mare să mă ajute să scap de infectați. Dacă nu dau peste o hoardă și reușesc să găsesc provizii, pot bântui țara în lung și în lat. Până găsesc naibii un tanc. Nu am renunțat la ideea asta. E nevoie să fiu atent la combustibilul de care am nevoie pentru efortul de a pedala.
Am făcut câteva calcule. Mi-am împărțit proviziile pe care le pot căra și am ajuns la concluzia că îmi ajung pentru o lună jumate. În condițiile în care nu găsesc nimic alt­ceva. Mi-am stabilit o distanță de o sută de kilometri pe zi, în cazul în care nu există în orașul ăsta ce caut eu. E suficient. Nu vreau să mă forțez și să ajung din nou ca un schelet. Am o motivație. Am un țel precis și am o mare nerăbdare de a porni la drum. Prin iad, pe două roți. Asta ar fi o carte al naibii de bună. Dacă ar avea și cine să o citească.

© Florentin Haidamac, 2019
© Editura Pavcon, 2019

Reproducerea, parţială sau integrală, a textului de faţă fără consimţământul scris al deţinătorilor de copyright este strict interzisă.

_____________
Cărțile scriitorului Florin Haidamac pot fi citite AICI

Apasă pe butonul ”Mărturii” și lasă-ne impresia ta despre această povestire. Îți mulțumim! :)
Marturii
Categorii
Cautare Rapida
 
Titlu sau Autor
Cautare Avansata
Abonament CSF 12
Abonament CSF 12
Lei
240.00

Lei
168.00
Producatori
Informatii Producator
Pavcon
Pavcon Pagina Producatorului
Alte produse
Share Product
Share via E-Mail
Share on Facebook Share on Twitter
PAVCONPREMII