Acasa » Catalog » FREE STORIES »

Lei
0.00

Dincolo de Centură

Dincolo de Centură
de Boris Velimirovici

Povestire reprodusă prin amabilitatea Revistei CSF!

Mak, octopedul moștenit de la fosta iubită, îl trezise cu o limbă umedă peste ochi. Era mahmur în urma unei nopți grele de beție. Nathe, colega sa de birou, împlinise treizeci de ani și, cu toate că n-avusese niciun chef, se simțise obligat să meargă la petrecere, după ce, într-o clipă de slăbiciune, cedase insistențelor ei și ale celorlalți colegi. În consecință, cum ajunsese, se pusese pe băut, limitându-și interacțiunea socială la a da aprobator din cap, indiferent de subiect, și la un zâmbet tâmp, care nu-l părăsise întreaga noapte.
Serviciul Meteorologic decisese ca astăzi, sub cupola domului Achelous, să fie o dimineață mohorâtă, ceea ce îi accentua disconfortul. Se împleticise către bucătărie ca să-și prepare un supliment de vitamine care să-l apropie de parametrii de funcționare optimă, când, în partea de sus a câmpului vizual i se aprinse alerta mesageriei. Scăpă o înjurătură printre dinți, enervat că uitase să o dezactiveze și o ignoră. După ce dădu pe gât cocktailul revigorant, își continuă periplul matinal spre baie. Dușul rece îi repuse sinapsele în funcțiune şi se simţi apt de o nouă zi.
Reveni în bucătărie pentru micul dejun, fredonând mecanic linia melodică a unei piese ce-i rămăsese captivă în cap de la sindrofia din club. Selectase de pe consolă o omletă, o felie de pâine cu semințe și cafea neagră, iar în timp masa era pregătită, hotărî să-și verifice programul zilei și poșta electronică.
Constatase cu satisfacție că nu-și fixase activități importante înainte de prânz, așa că avea suficient răgaz să-și revină complet. În dosarul Intrări îl așteptau două mesaje necitite. Primul, „Sper că te-ai distrat bine aseară. Mulțumesc că ai venit! Nathe”, probabil trimis din complezență tuturor celor prezenți la petrecere. Al doilea, care se agita să-i atragă atenția, pâlpâind enervant, conținea toate particularitățile unei reclame. Rezistă impulsului de a-l arunca la coșul de gunoi și-l accesă.
Proiecția holografică tridimensională a unui fum gros umplu camera. Apoi, propulsat de o explozie, un obiect cilindric, cu vârful ascuțit, țâșni spre tavan într-un vacarm asurzitor. Înregistrarea dură treizeci și patru de secunde și fu întreruptă brusc de apariția unui bărbat în etate, cu părul grizonant, spunând într-o solariană cu accent sa’rnian: „Domnule Vad Eac, tocmai ați urmărit o lansare în spațiu. E antică și nu e a noastră. Pentru detalii, mă găsiți aici. Grăbiți-vă!”. Documentul avea încorporat un set de coordonate de pe Tit, una dintre lunile gigantului gazos Sa’rn.
Revăzu de mai multe ori imaginile, căutând să elucideze misterul care le învăluia, dar fără succes. Nu semănau cu nimic. Analizând însă cuvintele expeditorului, admițând că el era cel din finalul înregistrării, făcu două deducții interesante. În primul rând, tipul îi știa numele și faptul că era arheolog, altminteri nu ar fi avut niciun sens să menționeze că secvențele sunt antice. În al doilea rând, sintagma ”nu sunt ale noastre” lăsa loc de interpretări, ale noastre ale cui? Curiozitatea îl măcina, așa că, la capătul câtorva ore bune petrecute studiind imaginile, decise că e o pistă care merita investigată. Oricum, trecuse ceva vreme de la precedenta sa ieșire pe teren.
Dar mai era un aspect care nu se potrivea. De regulă, asemenea documente erau aduse la cunoștință Institutului de Arheologie pe căi oficiale, or, fișierul îi parvenise prin intermediul adresei de corespondență personală. Era evident, dintr-un anumit motiv, sa’rnianul încerca să evite autoritățile. În astfel de situații, procedura era explicită și impunea informarea superiorilor. Doar că birocrația în cadrul administrației era de o complexitate proverbială, așa că nu exista nicio șansă ca lucrurile să se miște prea curând. Și chiar dacă, prin absurd, formalitățile ar fi fost accelerate, avea o vagă bănuială că echipa Institutului, căreia i-ar fi revenit misiunea să se ocupe de caz, n-ar fi descoperit nimic la coordonatele transmise.
De îndată ce găsi o scuză veridică pentru a lipsi zece zile de la muncă, își rezervă bilet la prima cursă către Tit. În drum spre Cosmodromul Central de pe Anyme, o apelă pe Nathe.
— Unde pleci? se burzului holograma capului ciufulit al lui Nathe, apărând din neant în fața lui.
— E confidențial. Îți voi povesti la întoarcere.
— Vad, atitudinea ta mă îngrijorează. Nu seamănă deloc cu tine.
— Nu-ți face griji. Vorbim când mă întorc. Voiam doar să te rog să ai grijă de Mak pe perioada cât lipsesc.

* * *

La circa șase ore de la primirea fișierului, Vad Eac intra pe ușa cabinei pe care scria cu litere mari, albastre, numele său. De obicei, nu călătorea la clasa I, numai că acum avea nevoie de liniște ca să-și pună ordine în gânduri. Într-adevăr, Nathe avea dreptate, un atare comportament nu îl definea. Nici măcar el nu se recunoștea, dar cu cât se micșora distanța până la destinație, cu atât convingerea că se afla în fața unei descoperiri epocale devenea mai intensă.
Mare parte a primei zile, din cele trei cât îi lua unei nave a Regiei de Transport Interplanetar să parcurgă drumul până pe Tit, revăzu de sute de ori cele câteva secunde ale filmului care îl împinsese în această aventură. Deja se familiarizase cu fiecare cadru al înregistrării și era capabil să-l reproducă, într-o proiecție mentală, cu o fidelitate absolută.
Era a doua zi a călătoriei când, la ora prânzului, un tril discret îl anunță că cineva se află în fața intrării în cabină. Ușa glisă lin în lateral. În tocul ei apărură zâmbetul candid al unei pallasiene și celebrii ochi verzi-metalizat cu care erau dotate aceste ființe.
— Bună ziua, domnule Eac! Nucleul solicită contact neîntârziat cu dumneavoastră, spuse femeia, cu o voce căreia nu i te puteai împotrivi.
Auzise de pallasieni încă din copilărie, dar era prima dată când interacționa cu un mesager al Nucleului. Cerința ei i se păru însă și mai neverosimilă, având în vedere că puțini beneficiaseră, de-a lungul timpului, de privilegiul de a conversa cu însăși Entitatea.
Tot ce se știa despre Nucleu era învăluit într-o negură enigmatică. Majoritatea poveștilor susțineau că ar fi o inteligență artificială al cărei scop fusese să identifice un sistem planetar adecvat dezvoltării unei comunități și să piloteze nava către noua lume. De asemenea, se credea că Entitatea ar deține atât rolul de protector al pasagerilor, cât şi pe cel de călăuză spre îndeplinirea obiectivului. Totuși, prezența Nucleului în viața societății era foarte discretă, iar în rarele circumstanțe în care intervenția sa se impunea, aceasta se manifesta prin intermediul pallasienilor.
Curios era că cei care intrau în contact cu Entitatea nu păstrau amintiri de pe parcursul întrevederii, în afara unei scânteieri misterioase în căutătura mesagerilor. De altfel, Vad experimentase senzația pe propria piele. Atunci când își recăpătă cunoştinţa, se afla întins în patul din cabina personală, suferind de un sindrom amnezic ce acoperea perioada întâlnirii la nivel înalt. În schimb, simțea de parcă tocmai fusese dezintegrat până la ultima moleculă și asamblat la loc, ca și cum cineva îl reclădise cromozom cu cromozom.

* * *

Spațioportul Hu-Gens, din orașul Antilia, de pe Tit, era un mușuroi unde, fără softul de ghidaj instalat la asolizare, aveai toate șansele să-ți irosești sejurul bâjbâind după o ieșire. Petrecuse 15 minute gonind prin pasaje suspendate, culoare labirintice și platforme zburătoare, până să ajungă în aerotubul care ducea la hotelul Cass, situat în proximitatea cosmodromului.
Vad alesese locul în ideea că nu va sta mult pe luna lui Sa’rn. Nu-i plăcea să călătorească, în principal fiindcă percepea acomodarea la noile împrejurări ca pe un calvar. Singurul lucru care îl putea scoate din vizuina de la Institutul de Arheologie erau chestiunile legate de preocupările sale referitoare la începuturile cuceririi spațiului. Oricum, adânc în sinea sa, încă trăgea nădejdea că este victima unei farse puse la cale de colegii săi, ca să mai râdă pe seama lui Schizo, așa cum îl porecliseră, și că foarte curând se va întoarce acasă.
Deși ardea de nerăbdare să confrunte indicațiile primite cu hărțile locale, protocoalele cereau ca, înainte de orice, turiștii străini să treacă prin procedurile de obținere a dreptului de ședere și a cazării.
Fusese surprins de faptul că hotelul nu era foarte aglomerat, având în vedere că se afla într-o zonă turistică, în schimb, condițiile din cameră erau, eufemistic vorbind, cazone. Mobilierul se rezuma la o masă, un scaun și un pat inconfortabil, de metal.
După duș și un prânz frugal, Vad revăzu, pentru a mia oară, filmul. Apoi, utilizând o copie a fizionomiei individului din încheierea fișierului video, iniție o căutare în baza de date a populației de pe satelitul gigantului gazos. Așa cum își închipuise, încercarea de identificare a personajului nu dădu niciun rezultat. Unica posibilitate rămasă era să se deplaseze la coordonatele primite.
Harta interactivă localizase punctul de rendez-vous undeva în subteranele suburbiilor sud-estice ale aglomerației urbane Xanadu. Drept urmare, rugă recepția să-i pună la dispoziție un mijloc de transport și coborî în fața hotelului.
— Domnule Eac, îmi pare rău, încă nu am reușit să rezolvăm solicitarea dumneavoastră, spuse cu un zâmbet prefăcut recepționerul, venind către el.
— Nu-i nimic, aștept aici.
— Cum doriți, doar că o să dureze.
— E vreo problemă?
— Din nefericire, rețeaua de aerotuburi nu duce în zona respectivă, iar vehiculele sunt extrem de rare.
— De ce?
— Să spunem că nu este o zonă frecventabilă.
— Am înțeles. În acest caz, ce opțiuni aș avea?
— Puteți lua aerotubul RX-32-Albastru 4 până la capătul liniei, iar de acolo să închiriați un autopropulsor cu care să continuați călătoria. Trebuie însă să vă avertizez că vă asumați un risc major.
— De ce?
— Zonele periferice sunt periculoase.
— Am înțeles asta, dar de ce?
— Nu sunt sub controlul Nucleului.
— În regulă, mulțumesc de ajutor.
Vad Eac nu era un tip curajos, cel puțin nu se considera așa. În schimb, era înzestrat cu o combinație letală de curiozitate și încăpățânare, o caracteristică moștenită, cu bunele și relele ei, de la tatăl său. Dacă cineva voia ca el să facă ceva, era suficient să-i spună că nu este în stare, că ar fi mutat și munții din loc doar ca să demonstreze contrariul.
Se aruncă în aerotub, iar într-o oră completa formularele în fața ordinatorului de închirieri vehicule. Optă pentru un Ciclop, un monoloc în formă de cub, cu un far imens în partea de sus a cabinei. Cum urcă, receptorii olfactivi îi fură inundați de mirosul substanțelor de igienizare ieftine. Semn că mijlocul de transport tocmai fusese curățat. Introduse coordonatele întâlnirii și se cufundă în tapițeria moale a scaunului. Conform computerului de bord, călătoria avea să dureze 20 de minute.
Examina distant clădirile și oamenii pe lângă care trecea, fără a fi capabil să empatizeze cu lumea din jur. Constatase că, inițial, străzile fuseseră largi și luminoase, cu oameni îmbrăcați în culori vii și zâmbitori, însă, pe măsură ce se afunda în periferiile megalopolisului Xanadu, clădirile deveneau tot mai ponosite, iar minele indigenilor încruntate. Nuanțele predominante viraseră spre negru și gri, iluminatul stradal estompându-se treptat, până la a se stinge complet. Peisajul care se așternea sub ochiul lucios al Ciclopului era dezolant. Își aminti teza unui cercetător extravagant care susținea că indivizii de aici aparțin unei alte specii. Argumentația sa se baza pe faptul că aspectul fizic al ființelor din subterane se diferenția drastic de al celorlalți sa’rnieni.
Vehiculul frână subit, evitând la limită să treacă peste o creatură mică, ghemuită în mijlocul șoselei. Era un plod al perifericilor, de câțiva anișori, cu capul caraghios de mic și membrele aidoma unor crengi noduroase. Numaidecât, Ciclopul fu asaltat de gloată. Unii dintre ei, struniți cu lanțuri și zgărzi cu țepi de alți semeni de ai lor, se smuceau și rânjeau precum fiarele. Inima lui Vad bătea nebunește. Încremeni de frică. Monstruozitățile ajunseră la autopropulsor și începură să-l zgâlțâie cu putere. Nu poseda vreo armă și, chiar de ar fi avut, nu i-ar fi fost de mare folos, având în vedere forța copleșitoare a atacatorului. De un lucru era sigur, când aveau să străpungă caroseria micuțului transportor, bestiile aveau să-l sfâșie în bucăți.
Deodată, un fluierat prelung, pe o tonalitate ridicată, se auzi din depărtare. Hidoșeniile se opriră. În privirile lor, care brusc nu mai arătau atât de fioroase, apăru o spaimă terifiantă. În doar câteva clipe, strada deveni pustie. Scăpase... sau poate că nu.
În fața vehiculului apăru un ins îmbrăcat într-un combinezon negru, cu o cască cu vizor întunecat.
— Domnule Eac, bine ați venit! Coborâți fără grijă, acum sunteți în afara pericolului.
Deși vocea era blândă, suna mai degrabă a poruncă decât a rugăminte.
Încă îi tremurau picioarele, dar nu avea prea multe alternative. Un refuz l-ar fi putut face pe străin, pur și simplu, să lase pocitaniile să-și termine treaba. Așa că deschise ușa și păși sfios în afara Ciclopului.
— Cine sunteți? izbuti să îngaime cumva.
— Profesorul Zeus Ackner, gazda dumneavoastră.
— Dumneavoastră mi-ați transmis mesajul?
— Da.
— De unde îl aveți?
Din spatele căștii răzbătu un oftat greu.
— Totuși, n-ați vrea să ne continuăm discuția într-un ambient mai plăcut?

* * *

Zeus Ackner era portretul etalon al cercetătorului nebun. Părul cărunt, ciufulit, îi dădea un aer neîngrijit, iar irisurile albastre, străjuite de sprâncene stufoase, aveau un efect paralizant asupra interlocutorului. Buzele pline i se arcuiau într-un surâs blajin, contrastând, ca și cum n-ar fi ale lui, cu fața colțuroasă.
Se aflau în apartamentul savantului. O casă modestă, cu aer de muzeu, cu mobilier vechi și tot felul de mecanisme bizare, pe care Vad nu le recunoștea și al căror rost îi era de nepătruns. Atenția îi fu atrasă de o cutie dreptunghiulară. Dispozitivul avea în partea de sus un disc cu diametrul de treizeci de centimetri și o pâlnie imensă.
— Frumoase exponate, zise arheologul, încercând să închege o conversație.
— Da, da, da! răspunse Ackner absent, întinzându-i o ceașcă cu lichid roșiatic, aburind.
— Deci, cum l-ați obținut?
— A, da. Filmul?
— Exact.
— Vad... îmi permiteți să vă spun Vad?
— Desigur.
— Ce știi despre ce este dincolo de Centura de asteroizi?
— Ce să fie acolo? Patru planete cu sateliții lor și alte corpuri cerești de diferite mărimi.
— Așa. Și de ce crezi că nu le cercetăm îndeaproape?
— Nu ne oprește nimeni, doar că ar fi o pierdere de vreme. N-avem ce găsi acolo, sunt prea aproape de soare.
— Nu e o atitudine demnă de un erudit. Deci, am să repet: de ce nu mergem acolo?
— Te referi la faptul că suntem împiedicați de Scutul ridicat de Nucleu?
— Nu ți se pare ciudat?
— Ce să fie ciudat? A fost construit ca să ne protejeze de acțiunea nefastă a astrului.
— Vad, nu te pricepi să mimezi prostia.
— Nu înțeleg unde bați.
— Explicația cu protecția nu ține, deoarece ar fi fost mai lesne să izolăm lumile pe care trăim decât întregul Sistem Intern. Menirea Scutului este alta, și anume de a opri ceva sau pe cineva să iasă de acolo.
— Radiațiile? întrebă Eac, strecurând o ușoară doză de ironie.
— Hai, că poți mai mult de-atât.
Răbdarea lui Vad fusese pusă la grea încercare. Nu avea niciun chef să continue acest joc stupid, de nivel preșcolar.
— Domnule Ackner, scopul vizitei mele este altul. Vă amintiți?
— Asta făceam. Așadar, ce ai zice dacă ai afla că de partea cealaltă a Centurii se întinde un tărâm fantastic?
— N-ar fi prima dată când aud așa ceva. Toți copiii cunosc legendele cu monștrii din spatele Scutului. Am crescut cu povești despre ființe care se omoară și se devorează între ele.
— Exact! Doar că eu îți pot arăta sâmburele de adevăr din spatele miturilor, iar realitatea s-ar putea să nu coincidă cu închipuirile unora dintre noi.
— E puțin probabil. Nucleul ar ști.
— N-am zis că nu știe.
— Insinuezi că a făcut-o dinadins? Care ar fi motivul?
— Același pentru care a distrus sau a ascuns dovezile existenței unei civilizații băștinașe dinaintea Sosirii noastre în sistem.
— Adică?
— Îndeplinirea misiunii de a ne proteja.
— Bătrâne, încep să cred că-mi irosesc timpul în zadar.
Vad dădu să se ridice.
— Cum dorești! Dar fiindcă tot ai bătut drumul, n-ai vrea să revedem împreună filmul pe care ți l-am trimis?
— Nu e nimic acolo care să-ți susțină teoria nebunească.
— Mai acordă-mi câteva minute.
Ackner porni amplificatorul acustic. În încăpere răsună modulația caracteristică radiației cosmice de fond. Undeva, din spatele acelor foșnete și țiuituri, abia perceptibil, se auzi un zgomot care aducea cu bătăile inimii unui făt nenăscut.
— Ascultă, zise, ducându-și arătătorul la ureche.
— Așa? făcu Vad circumspect.
Profesorul atinse hologramele câtorva grafice proiectate în fața sa, izolând și intensificând sunetul.
— A? Ce spui?
— Bătăile?
— Bravo! Și mie mi-au sărit în ochi, mă rog, urechi. Pe parcursul mai multor ani m-am căznit să le identific originea. Am descoperit că vin dintr-o zonă a spațiului aflată la o mie de ani-lumină, departe de orice sector al galaxiei colonizat de noi. Inițial, am crezut că e un semnal de la o altă civilizație...
— Altă civilizație? aproape că pufni în râs Eac.
Ackner continuă, de parcă nu l-ar fi auzit.
— ...numai că mi-am dat seama că este, de fapt, o reflexie a unuia emis din sistemul nostru solar acum aproximativ două mii de ani. Luasem în calcul două ipoteze, una mai exotică, ce presupunea că o civilizație ar fi interceptat emisia și, ca răspuns, o retransmitea, alta, mai prozaică, pornea de la supoziția că semnalul, pur și simplu, fusese reflectat de un obiect sau fenomen natural.
— Acum două milenii?
— Da.
— Imposibil! Sistemul solar era nelocuit. Trebuie să fie o greșeală.
— Așa am crezut și eu, prin urmare am încercat să-l decodific. Așa a început o lungă perioadă de căutări și documentări cu privire la dispozitivele antice de emisie-recepție. Mărturisesc, ca să ajung la unele informații, am vândut tot ce am avut, am făcut și împrumuturi, iar pentru altele am recurs la practici nu tocmai legale, de aceea am fost constrâns să mă ascund aici. În fine, în timpul uneia dintre plimbările mele recreative prin suburbiile din Xanadu, am descoperit un magazin de vechituri, cu o sumedenie de artefacte și înscrisuri aparținând culturii antice a perifericilor. Norocul a fost ca printre ele să găsesc o serie de scrieri în două limbi diferite, idiomul solarianei vechi și una pe care sursele o menționau ca teluriană. Pe temeiul unei analize comparative, am reușit să traduc parte din textele găsite și să-mi dau seama că unele obiecte sunt aparate de comunicare.
Ackner scoase de sub masă o mașinărie cubică, cu latura de un cot, și o conectă la inteligența artificială a apartamentului. În cameră răzbătură, printre pârâituri, cuvintele unei limbi necunoscute. O voce de bărbat le pronunța rar, cu emfază, făcând pauze lungi între propoziții.
— Ce-i asta?
— Teluriana. Graiul monștrilor tăi din copilărie.
— Aha! Și ce zice?
— Nu înțeleg integral, dar relatează lansarea unei nave spațiale.
— Asta...
— Șșșșșșșșt! Ascultă. Ce auzi dincolo de cuvinte?
— Nimic, exceptând sunetul ambiental.
— Exact. Nimic. Adică pauze, am presupus că vorbele sunt susținute de imagini.
Profesorul făcu câteva ajustări la aparatul său și porni holo-proiectorul. Un nor de particule într-o mișcare browniană apăru în mijlocul încăperii. După alte reglaje, claritatea se îmbunătăți suficient cât să se întrezărească silueta unui obiect care se ridică dintr-un nor de fum. Ackner mai rulă niște softuri de eliminare a interferențelor optice, apoi zise:
— Asta e! Uite!
Prin fața ochilor lui Vad se derula filmul văzut de nenumărate ori. Din noua perspectivă, rezoluția obținută i se păru de-a dreptul senzațională. Când proiecția ajunse la ultimul cadru, pe care îl cunoștea, profesorul o îngheță.
— Ești sigur că vrei să mergi mai departe? Trebuie să te avertizez că ceea ce vei vedea s-ar putea să-ți schimbe viața pentru totdeauna.
Eac încuviință cu o scurtă mișcare a capului. Fișierul video reporni. Înălțarea navei din norul de fum fu succedată de o simulare grafică rudimentară. Nouă globulețe - planetele sistemului - ocoleau, pe traiectorii concentrice, soarele, a cărui hologramă plutea la un metru de podea. De pe suprafața celei de a treia sfere se desprinse un obiect ce semăna cu o farfurie ataşată de un corp poligonal cu zece feţe. Vehiculul se îndreptă către prima planetă exterioară, își continuă drumul spre cea de a doua şi, în sfârșit, părăsi sistemul solar. Preț de o respirație, spaţiul de holoproiecţie se goli, doar pentru a fi umplut din nou cu ilustrații și scheme ale componentelor sondei.
— Asta e tot? întrebă Vad deznădăjduit.
— Din nefericire, da!
— Dacă este ceea ce spui tu, ar trebui să facem publică înregistrarea.
— Am putea, dar nu sunt sigur că vrem. Nu avem nicio garanție că ceea ce vom afla ne va fi pe plac şi în conformitate cu aşteptările.
— Sutem oameni de ştiinţă, numai adevărul contează.
— Vezi tu, nu m-aş hazarda să vorbesc despre ceea ce este dincolo. Orice ființă s-ar afla acolo, sunt convins că ne este foarte apropiată. Adică, există posibilitatea ca evoluția să fi avut un curs diferit, în funcție de condițiile mediului înconjurător, dar, în esență, suntem făcuți din aceeași materie, din aceleași molecule, atomi, particule elementare, aşadar, suntem rude. Mai mult, în cercetarea mea am făcut câteva descoperiri colaterale. De pildă, măsurarea timpului în zile de 24 de ore și ani de 365 de zile, apoi numele corpurilor cerești locuite de noi, evident, cu unele distorsiuni apărute în decursul anilor, și multe altele, nu au origini clare în cultura noastră, ca și cum ar fi fost preluate de altundeva. De unde deduc că, într-un fel sau altul, un prim contact s-ar fi produs deja.
În pofida faptului că Vad încerca să-și păstreze scepticismul constructiv, sufletul i se umplu de bucurie. Erau, poate, în pragul celei mai mari descoperiri făcute vreodată.
— Profesore, consider că una dintre cheile enigmei este să găsim sonda. Corelând datele obținute, putem stabili poziția ei actuală și trimite o expediție pe urmele ei.
— Așa este. Din păcate, de vei dori să pornești pe acest drum, vei fi pe cont propriu. Resursele mele sunt insignifiante, iar Institutului nu i se va permite să se implice.
— Cum? De ce?
— Crezi că Nucleul te va lăsa să divulgi secrete ce ar periclita civilizația pe care este însărcinat să o apere?
— Hm! Da, cred că ai dreptate. Dar, oricât m-aş strădui, nu voi reuși să procur o navă ale cărei performanțe să fie comparabile cu ale celor guvernamentale. Și nu e vorba de credite, ci de accesul la tehnologie. Călătorind cu un vehicul de serie, voi îmbătrâni până...
Vad se opri la jumătatea frazei. Realizase că era pe cale să rostească o tâmpenie. Profesorul își dedicase întreaga viaţă acestei cauze și, chiar dacă nu-și văzuse visul împlinit, nu-și pierduse speranța că, într-o zi, semenii săi îi vor întâlni pe cei de dincolo de Centură. Însă, ca să se întâmple asta, era absolut necesar ca munca să-i fie continuată. Dintr-un motiv oarecare, se pare că Ackner îi hărăzise lui această responsabilitate.
— Descoperirile mari cer sacrifici pe măsură. Și nu toți sunt pregătiți să le facă, spuse profesorul, accentuând fiecare cuvânt.
În ciuda eforturilor de a rezista tentației, Vad fusese ademenit în mrejele misterului, iar acum excentricul savant îl trăgea, aidoma unui pescar iscusit, spre vârtejul deciziei pe care și-o dorea.
Eac intui intenția lui Ackner de a tatona forța curiozității și a încăpățânării sale. Poate că îi descoperise punctul slab aplicând o strategie atent pregătită, ori poate atinsese ținta fortuit, important însă era că acum credea în visurile bătrânului, în povestea sa.
— În regulă, zise arheologul cu toată fermitatea de care dispunea în acel moment, o voi face!
Mina dură a profesorului Zeus Ackner fu sfâșiată de o grimasă ce putea fi interpretată ca un zâmbet – maximumul de exteriorizare sufletească de care părea susceptibil.
La despărțire, îi transferă lui Vad o copie a tuturor cercetărilor sale și-i dădu cadou decodorul și cutia cu pâlnie pe care o remarcase la venire, spunându-i doar atât: Vei avea nevoie de ele!

* * *

Anii la bordul vehiculului de explorare se scurseseră unul după altul, aproape imperceptibil. Vad își petrecea majoritatea zilelor absorbit de studiul culturii și limbii vechilor teluriani. Oricum, în afara decorului, acum trăind pe o navă spațială, viața sa nu se schimbase radical față de cea de la Institut.
Când descoperise sonda plutind nestingherită de milenii, era mai în vârstă decât Ackner la plecarea sa în misiune. La vederea ei, îl cuprinsese un sentiment de vină fiindcă îndrăznea să perturbe zborul acestei relicve cosmice. Se simțea ca și cum ar fi pângărit sacralitatea unei civilizații pe care mintea sa nu o putea cuprinde.
Aduse micuțul vehicul în cala navei. Se apropie și-l mângâie timid cu buricele degetelor, ca pe o bestie fioroasă pe care voia să o asigure de intențiile sale pașnice.
— Stai liniștită, nu te voi răni.
Deși era un obiect neînsuflețit, i s-a părut firesc să i se adreseze ca unei ființe raționale - în fond, purta în ea sâmburele unei întregi civilizații.
Descoperi asupra vehiculului un disc de aur a cărui învelitoare din aluminiu conținea câteva simboluri, reprezentând instrucțiuni de utilizare. Așeză obiectul pe cutia cu pâlnie primită în dar de la profesor. Un braț automat se poziționă deasupra plăcii și-și propti acul din vârf în suprafața ei vălurită, care începu să se învârtă. Conectă decodorul. Încăperea se inundă de o lumină multicoloră, de parcă s-ar fi deschis o poartă spre un alt univers. Un ținut mirific, cu o imensă diversitate de vietăți, plante spectaculoase și peisaje uimitoare. O civilizație grandioasă – cu sunetele, știința, muzica, gândurile și trăirile ei.
În timp ce pregătea datele pentru a le transmite către casă, o revelație îl lovi în moalele capului. Genunchii i se înmuiară. Nu. Nu putea face așa ceva. Entitatea Conducătoare nu va îngădui ca informația să devină publică. Cunoscând firea expansivă a civilizației sale, un conflict de anvergură ar fi fost inevitabil, iar Nucleul o știa, pesemne, și încerca să îi protejeze pe unii de ceilalți, deopotrivă. Poate că într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, lucrurile aveau să se schimbe, însă, deocamdată, acea zi încă nu sosise.
Eac închise ochii, dorind parcă să se ascundă de hotărârea pe care o luase. Nu credea că va ajunge vreodată să dea un astfel de ordin.
— Navă, șopti el, de frică să nu-și audă propria sentință, șterge toate fișierele descărcate.
— Solicitare îndeplinită, răspunse computerul, cu o rezonanță artificială în glas.
Trase aer adânc în piept și continuă:
— Repune sonda pe traiectoria inițială.
Arheologul rămase împietrit în fața hubloului ecluzei, privind cum mesagerul singuratic își reia zborul lin spre infinit. Clipele picurau monoton în clepsidra temporală, din viitor către trecut, prin gâtul subțire al prezentului.

* * *

Mak, octopedul său de companie, îl trezi cu o limbă umedă peste ochi. Era ușor dezorientat, dar văzând prin hublou inelele lui Sa’rn, își reaminti că se găsește în patul cabinei de la clasa I a navei Regiei de Transport Interplanetar. Era în drum spre Tit, unde urma să susțină, la Universitatea Sagan, o conferință pe tema ”Simboluri și alegorii în comunicarea interspecifică”. Și de această dată, ca de fiecare dată când călătorea, nu reușise să se odihnească. Avusese un somn agitat, iar în ultima noapte, un vis tulburător, din care, cu excepția unor ochi verzi, nu-și mai aducea aminte nimic.

© Boris Velimirovici, 2018
© Editura Pavcon, 2018

Reproducerea, parţială sau integrală, a textului de faţă fără consimţământul scris al deţinătorilor de copyright este strict interzisă.

_____________
Cartea scriitorului Boris Velimirovici, ”Colivia sufletelor”, poate fi găsită AICI

Apasă pe butonul ”Mărturii” și lasă-ne impresia ta despre această povestire. Îți mulțumim! :)
Marturii
Categorii
Cautare Rapida
 
Titlu sau Autor
Cautare Avansata
Producatori
Informatii Producator
Pavcon
Pavcon Pagina Producatorului
Alte produse
Share Product
Share via E-Mail
Share on Facebook Share on Twitter
PAVCONPREMII