Acasa » Catalog » FREE STORIES »

Lei
0.00

Primul om care a pășit pe Lună

Primul om care a pășit pe Lună
de Florin Purluca

Povestire reprodusă prin amabilitatea Revistei CSF!

Tatăl meu a fost primul om care a aterizat pe Lună. Și nu vorbesc despre tot scenariul acela nebun din anii ’60. Nu, acela a fost nimic mai mult decât o farsă. Tatăl meu a aterizat pe Lună, în adevăratul sens al cuvântului, pe 7 Septembrie 2025. Primul selfie din istorie, distribuit pe Facebook din mijlocul craterului Spiru Haret. Am fost foarte mândru. De fapt, nu chiar atunci, pentru că abia mă născusem de cinci luni, ci șase ani mai târziu, când am putut să înțeleg cum stăteau lucrurile.
- În sfârșit, un pas mic pentru om și un pas mare pentru omenire! l-am ascultat pe tata spunând, derulând înregistrarea înainte și înapoi de un milion de ori.
În prima zi de școală, învățătoarea mi-a cerut să vin în fața clasei, alături de ea, lângă catedră. Și-a pus o palmă pe umărul meu, cu blândețe, și-apoi a spus, privind înspre noii mei colegi:
- Acesta este David, băiatul primului om care a călcat vreodată pe Lună!
Toți copiii au început să șușotească și să mă soarbă din priviri. Am fost atât de mândru de tatăl meu. Aș fi vrut să fie atunci acolo, alături de mine, dar se pregătea intens pentru o nouă misiune. În pauză, copiii s-au strâns în jurul meu.
- Ai să zbori și tu cu tatăl tău?
- Poți să-l rogi să ne arate și nouă nava spațială?
- A găsit extratereștri pe Lună? S-a luptat cu ei?
- În misiunile pe Lună, are un pistol cu laser?
- Nu știu, le-am spus. Dar am să-l întreb și am să vă zic.
În seara aceea, mami mi-a dat să vorbesc cu el la telefonul mobil. I-am povestit despre scena de la școală. El a râs, iar eu i-am spus cât sunt de mândru că el este tatăl meu și i-am transmis tot ceea ce colegii mei mă întrebaseră.
- Nu am un pistol laser și nu, nu m-am luptat cu extratereștrii, mi-a explicat tati, râzând cu poftă. Cât despre vizita pe aeronavă, n-ar fi o idee chiar atât de rea.
După toată isprava cu misiunea pe Lună, tatăl meu a devenit un fel de superstar. Când nu se pregătea pentru alte misiuni, era invitat pe la tot felul de emisiuni televizate, dădea interviuri pentru posturile de radio sau pentru presa scrisă. Îl vedeam cam rar, ce-i drept, însă asta făcea parte din munca lui. Era plătit atât pentru faptul că era pilot, dar și pentru popularizarea științei.
- E un contract pe care trebuie să-l respecte, David, mi-a explicat mama când eu aveam șapte ani și m-am plâns pentru prima dată că mi-aș fi dorit nespus de mult ca să nu ne mai petrecem Crăciunul, din nou, fără el. Nu mai fi trist, a insistat mama. Peste câteva luni va fi din nou acasă.
N-am fost prea bucuros de cadourile primite de la Moș Crăciun în anul acela, dar peste trei luni, tata a apărut acasă pe neașteptate, cu un sac plin de cadouri aruncat peste un umăr, și atunci chiar că am fost în al nouălea cer.
- Am auzit că ai fost trist că n-am fost alături de voi! mi-a spus într-una dintre puținele seri pe care și le-a petrecut alături de mine și nu a stat pierdut printre munții lui de cărți de astronomie sau absorbit de laptop. Am un contract, David. Un contract care, peste trei ani, se va termina. După asta, voi fi tot timpul alături de voi. Vom fi lipsiți de griji.
Apoi mi-a explicat despre avantajele financiare ale contractului ăla și mi-a mai spus că la finalul celor trei ani de trudă, cu banii câștigați aveam să ne permitem o casă nouă, una cu mult mai mare, un munte de jucării, o mașină luxoasă, o bursă pentru facultatea mea, la timpul potrivit, și lista a tot continuat.
Pentru trei ani din viața noastră, recompensa mi s-a părut rezonabilă, chiar și pentru mintea mea de copil de opt ani. În tot timpul cât am numărat zilele, în secret, pe o agendă furată din biroul tatălui meu, am tăiat fiecare zi din săptămână cu o linie oblică. Când nerăbdarea nu-mi dădea pace, o luam de la capăt, de la prima zi până la ziua curentă. Foloseam o altă linie oblică, trasată în sensul opus primeia, închizând zilele în spatele unor x-uri strâmbe, de mărimi variabile. Iar când așteptarea devenea o apăsare în coșul pieptului, reveneam de mai multe ori asupra zilelor trecute acolo, pe foaia de calendar, și încadram x-urile în pătrate. La fel de strâmbe, la fel de nerăbdător. Și, ca o ultimă încercare de a mă răzbuna pe lentoarea timpului scurs, de-a lungul anilor de așteptare grea, am hașurat spațiul din interiorul pătratelor cu diferite culori folosind crayola.
Îmi amintesc data – 25 ianuarie 2035. Îmi amintesc cât de nerăbdător l-am așteptat să se întoarcă. Ultimul x, la finalul celor trei ani de așteptare. Dar el n-a venit. Nici măcar nu m-a sunat. Am fost supărat, însă am putut găsi puterea să înțeleg. Era sfârșitul unei perioade intense de antrenamente și tot felul de turnee prin lume. Ar fi fost imposibil ca totul să se termine, așa, pur și simplu, dintr-odată. Să lase totul baltă și să plece. Ca oricare final, necesita timp. Dar a apărut în cele din urmă, după o săptămână, și i-am sărit în brațe. Doamne!, cât m-am mai bucurat să-l văd acasă. Mama a primit un buchet mare de flori, iar eu am primit cadou o navă spațială de-a dreptul uriașă, cât un cuptor cu microunde, cu lumini și sunete și toate cele. În sfârșit, aveam tot timpul din lume doar pentru noi.
Tata ne-a luat în brațe pe amândoi și a spus, cu zâmbetul pe buze, radiind de fericire:
- Am pentru voi doi o veste minunată!
Am fost atât de fericit. Evident că eu am știut ce urma să ne spună. Tot timpul din lume, doar pentru noi. Am început să țopăi ca un iepure, de colo-colo. Am fost la un pas să scap aeronava primită cadou și cât pe ce să-i rup o aripă. Ar fi fost de-a dreptul o tragedie să se întâmple una ca asta.
- Spune-ne! am strigat, în timp ce am așezat cu grijă naveta pe podea. Spune-ne vestea cea mare, tati!
- Am fost acceptat ca șef de echipă pentru prima misiune care va ajunge pe Marte. În cel mult o lună, voi semna contractul.
Mama a țipat și i-a sărit în brațe, iar eu... Ei bine, eu m-am luptat ca să-mi reprim lacrimile și am fugit în camera mea. Am rupt paginile din agendă și le-am mototolit, cu toate x-urile și pătratele și hașurile care erau trecute acolo. Un alt contract? Trei? Cinci? Zece? Câți ani eram din nou nevoit să tai, zi după zi, lună după lună, an după an, zilele prin file noi de agendă?
Tata a venit după mine ceva mai târziu.
- Ce faci aici? m-a întrebat.
Lacrimile mi se uscaseră deja. Dar tristețea încă era vizibilă, ca o mască de carton ce-mi ascundea adevărata față. M-a luat în brațe.
- Ce-i cu tine? De ce ai plâns?
- Ai spus că mai sunt doar trei ani?
A râs, m-a apucat de umeri cu palmele lui mari și puternice și mi-a spus, privindu-mă fix:
- Nu ești fericit, David? Tatăl tău va scrie istoria. Vei fi fiul primului om care a pășit pe Lună și pe Marte. Îți dai seama? Vei fi cel mai celebru băiat din lume. Toți vor dori să facă o poză cu tine sau să fie prietenii tăi. Va fi supercool!
- Dar eu nu vreau să fie supercool, m-am văitat. Eu vreau să fiu cu tine.
- O să fi, fiule. Cotractul ăsta nici măcar nu-i chiar atât de lung. Doar zece ani. Când se va încheia, vei termina liceul și apoi vom avea tot timpul din lume.
Peste două zile a primit un telefon și a trebuit să plece. S-a întors acasă abia peste șase luni. Am petrecut trei zile de neuitat și pe urmă a dispărut din nou, pentru aproape un an. Cred c-am mai ținut evidența zilelor puțin mai bine de un an, dar pe foile de agendă au fost doar zile tăiate cu o linie oblică, simplă. Fără x-uri încadrate în pătrate, fără hașuri. N-am mai avut răbdarea să iau totul de la capăt. Zece ani! Toată așteptarea aia... Mi s-a părut prea mult. Desigur, vorbeam săptămânal cu el și uneori îmi făcea câte un video-tur al bazei. Era interesant. Era ca și cum m-aș fi uitat la un documentar din acela de pe Discovery Chanel, numai că actorul principal era nimeni altul decât tatăl meu.
- Cum merge școala? mă întreba de fiecare dată când vorbeam.
- Bine. Chiar foarte bine.
- Nemaipomenit! În curând vei fi un astronaut la fel de bun ca mine. Poate chiar mai bun.
Mereu, după apelurile din ce în ce mai rare, zâmbeam și mă imaginam printre stele. Cucerind lumi noi, cucerind, alături de tatăl meu, galaxii întregi.
Dintr-un anume punct de vedere, avusese dreptate. O dată, uneori chiar de două ori pe lună, mă oprea câte un tip sau o tipă pe stradă și îmi cereau să facem un selfie. La câteva minute după asta, telefonul mobil îmi bâzâia:
#tatălluiafostpelună #celmaicoolbăiat #băiatulcutatălprintrenori
De vreo câteva ori chiar am dat și interviuri. E drept că nu m-am simțit ca un superstar, dar au fost câteva întrebări interesante la care am fost rugat să răspund și unele la care am fost nevoit să mă prefac fericit și să mint.
Ești mândru de tatăl tău? și Cum e să-l știi tot timpul plecat? erau, de departe, cele mai frecvente întrebări care-mi erau adresate.
Eram mândru, nu era ca și cum nu înțelegeam cum stăteau lucrurile, și tot dorul acela mă tocise pe interior suficient de mult cât să pot să-mi maschez trăirile și să ofer răspunsuri cosmetizate. Dar în adâncul sufletului meu rodea sămânța unei idei ciudate: aș fi vrut ca tatăl meu să nu fi fost neapărat primul om care a ajuns pe Lună sau pe Marte. Ar fi putut, la fel de bine, să fi fost brutar, zidar sau orice altceva. Și, poate, ar fi fost un superstar pentru mine dacă ar fi fost primul om care a ajuns acasă de la serviciu și s-a jucat până târziu, în noapte, cu fiul lui, care după un timp n-a mai dorit să fie astronaut, așa cum a fost tatăl lui.
Telefonul fatidic l-am primit cam pe la vârsta de cincisprezece ani. Mama a fost cea care a răspuns și a fugit numaidecât în camera ei, abia reușind să se abțină să nu izbucnească în hohote de plâns. Eu am mers pe vârfurile degetelor și mi-am lipit urechea de ușa închisă.
- S-a dus, mamă! am deslușit cuvintele mamei mele, printre suspine și lacrimi. Mi-au spus c-a avut loc un accident.
M-am întors în sufragerie și m-am așezat pe canapea, privind în gol la televizorul din camera de zi, așteptând mai bine de o oră ca mama să se calmeze și să găsească curajul să-mi spună ceea ce eu știam deja. Acceptasem de mai bine de un an ideea, iar vestea morții lui n-a făcut altceva decât să-mi confirme ceea ce eu știam deja: pe viitor el n-avea să fie decât bărbatul din pozele și din filmulețele care circulau pe internet.
Chiar și după cincisprezece ani de la dispariția lui, tot mai încerc să mă conving că tot ce l-a animat a fost dorința să-și câștige nemurirea. Să rămână pentru totdeauna o imagine vie în ochii mei. Să-l văd tot timpul ca pe un erou, așa cum l-am văzut în primii zece ani din viață. Într-un fel, aș vrea să cred c-a reușit. Mă întâlnesc cu el în fiecare zi, în timp ce merg către serviciu. Acum nu mai e bărbatul înalt și prezentabil de odinioară, ci e doar un colos de trei tone, din bronz masiv, care indică trecătorilor ocazionali, cu indexul drept, nemărginirea cerului. Sculptura e amplasată în mijlocul parcului central, înconjurată de mai multe rânduri de flori colorate și, uneori, când eu și fiica mea trecem prin dreptul ei, rămânem locului. O privim amândoi cu stupoare. Tania are aceeași vârstă pe care o aveam, la rândul meu, când l-am văzut pentru prima oară pășind pe suprafața prăfuită a Lunii.
- Cine spuneai că este acest om, tati? mă întreabă, în timp ce ține în palmele ei micuțe câte o jucărie sau o minge colorată.
- Acesta este primul om care a pășit pe Lună, îi spun de fiecare dată. Și primul care aproape c-a pășit pe Marte.
Ea pleacă și-și vede de jucării sau de minge, iar eu mă așez pe banca din fața statuii din bronz și-i fac o poză.
#unaltfeldesuperstar
Azi s-au împlinit șase luni de când nimeni nu m-a mai oprit să-mi ceară să facem un selfie împreună.

© Florin Purluca, 2018
© Editura Pavcon, 2018

Reproducerea, parţială sau integrală, a textului de faţă fără consimţământul scris al deţinătorilor de copyright este strict interzisă.

_____________
Cărțile scriitorului Florin Purluca pot fi citite AICI

Apasă pe butonul ”Mărturii” și lasă-ne impresia ta despre această povestire. Îți mulțumim! :)
Marturii
Categorii
Cautare Rapida
 
Titlu sau Autor
Cautare Avansata
Abonament CSF 12
Abonament CSF 12
Lei
240.00

Lei
168.00
Producatori
Informatii Producator
Pavcon
Pavcon Pagina Producatorului
Alte produse
Share Product
Share via E-Mail
Share on Facebook Share on Twitter
pavconbanner